Medianeras / Sidewalls / Pereţi despărţitori (2011)

Mă foarte bucur să încep anul ăsta cu un film care m-a mulţumit pe deplin.

[Pereţii despărţitori sunt lăuntrici, zic.]

- excelentă perspectiva: de la arhitectura exterioară a clădirilor, se ajunge la arhitectura sufletească a protagoniştilor;
- 4 ani petrecuţi alături de persoana nepotrivită pot fi înmagazinaţi în peste 500 de fotografii care se pot şterge cu un click, păcat că mintea nu se poate goli de amintirea anilor irosiţi, cu un singur click (Mariana);
- culmea descurajării: să ai inboxul gol în secolul 21, iar mailul salvator să vină din partea unui amic din Oman care vrea să-i împrumut 9.5 milioane de dolari (Martin);
- internetul mă apropie de lume, dar mă îndepărtează de viaţă: fac banking pe internet, citesc reviste, downloadez muzică şi ascult radio, comand mâncare, mă uit la filme, mă joc, conversez, studiez, fac sex pe internet, caut (Martin);
- nu-ţi face iluzii, a fost doar sex, îi spune Mariana, la micul dejun, unuia dintre manechinele cu care decorează vitrina şi cu care s-a masturbat noaptea;
- plantele care răsar şi cresc din ciment, sfidând teoriile botaniştilor, de o frumuseţe absurdă şi năvalnică, înfrumuseţează cele mai posomorâte unghere, nu revendică nimic şi nimic nu le poate opri, sunt o metaforă pentru incontrolabilul vieţii care, paradoxal, mă forţează să-mi înfrunt slăbiciunea (Martin)
- absolut toate clădirile au o parte inutilă care nu-i nici în faţă, dar nici în spate, peretele despărţitor, medianera - suprafeţe care ne îndepărtează / ne despart şi care ne arată cele mai rele însuşiri: nestatornicia, compromisurile, fisurile, gunoiul de sub preş; singurele salvări care contravin normelor de planificare urbană ar fi nişte mici ferestre iresponsabile (spontane) şi asimetrice (Mariana)

[Eu văd fereastra aia ca pe o îndrăznire a deschiderii spre tine: să fii sincer cu tine însuţi în ce-ţi doreşti şi a deschiderii spre celălalt: să te primească aşa cum eşti, să îl primeşti aşa cum este.]

Beginners, 2010

Se apropie miezul nopţii şi eu încerc să valsez stângaci în gânduri, ca o începătoare într-ale acestui dans pe care mi-am dorit dintotdeauna să-l dansez desculţă şi pe care încă nu l-am dansat. Mă ridic pe vârfurile pleoapelor, să-mi înclin privirea în faţa unuia dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut anul acesta. Un fel de ploaie cu soare, un fel de râs printre lacrimi...

Nu vreau să vă povestesc absolut nimic din el.

Ăsta e pianul care încă-mi dansează tâmplele,

miroase puţin a Numărătoarea altei veri a lui Tiersen [care pe mine mă înnebuneşte} - şi aşa şi este

 Beginner's Theme Suite

Ăsta e filmul cu care adorm acum zâmbind ca atunci când vreau să adorm zâmbind şi mă gândesc la tine

(cine-mi eşti?

pe unde-mi eşti? 

când o să începem din noi?)

Noruwei no mori (2010)

Mă gândeam ce să vă zic despre filmul făcut după romanul lui Haruki Murakami. În afară de:

că în subtitrare i-au zis Lemn norvegian, că în timp ce-l vedeam, o simţeam pe-aia cu My Japanese is better şi că tare frumos îi mai ziceau Les BeatLes, Norwegian Wood

Eu am citit de 2 ori, Pădurea norvegiană şi după el, cam tot ce-a scris niponul, mai puţin ultimul său roman şi La capătul lumii, în ţara aspră a minunilor. De ce m-am îndrăgostit de cărţile lui Haruki:

Pentru că formaţiile rock au nume tâmpite ca Genesis, Police, Adam and Ants, Human League. Pentru că tristeţea lor zâmbeşte sublim şi conştientizezi că ai avut-o dintotdeauna. Doar că acum poţi să-i întorci zâmbetul şi să-i porţi de grijă - ai fi pierdut fără ea. Pentru că deszăpezirea culturală trebuie făcută în orice anotimp şi mai ales des. Pentru că atunci când eşti rănit, porţi insignă Keith Haring. Pentru că a avea corectitudine la  capitolul sex, înseamnă a avea mai mult succes ca muşchi de pământ. Pentru că simţi adâncimea serilor de vară. Pentru că timpul şi spaţiul o iau razna. Pentru că atunci când vrei să-ţi duci mâna la ochelari, citeşti că tocmai ai făcut-o. Pentru că atunci când îţi apare afişat pe monitorul interior: „Răspuns imposibil din pricina informaţiilor insuficiente. Apăsaţi tasta Delete” -  trebuie să te iei după Omul Oaie: „Tu trebuie să dansezi cât ţine muzica. Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele... Trebuie doar să dansezi... Aşa că dansează. Dansează cât ţine muzica”...

Despre film nu-mi vine să vă zic prea multe. Ar fi ca şi cum m-aş apuca să vă strig despre tăceri.

 

Vedeţi-l doar dacă simţiţi că puteţi auzi astea:

Ştii, Kizuki, eu, spre deosebire de tine, am ales viaţa. Şi voi încerca să mi-o trăiesc in/decent cât de mult o să pot. Pot să-mi imaginez cât de greu ţi-a fost, dar şi tu trebuie să-ţi închipui cum este pentru mine. [* pe-aici am modificat niţel, că aşa am înţeles eu, japoneza aia]

Nimic nu ne poate vindeca de pierderea unei persoane iubite. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici tăria, nici bunătatea. Tot ce putem face, e să trăim în timp ce strângem la piept, această tragedie şi învăţăm că niciuna dintre pierderile ce vor veni, nu va fi mai puţin dureroasă.

La fiecare început de an, sunt şi mai departe de cadavrele mele. Kizuki are 19 ani. Naoko, 21. Şi aşa va fi mereu.

E foarte important să te îndrăgosteşti.

Vreau să încep totul cu tine, de la început.

[cică, trăim pe fundul unui ocean de aer - nu mai ştiu cine a zis-o înaintea mea -
Les BeatLes, Yellow Submarine]

A walk on the wide slide

Anonymous (2011) – swords=words
- De ce trebuie să scrii?
- Vocile, Anne. Nu pot opri vocile. Le aud mereu. Când dorm, când sunt treaz, când cinez, când mă plimb pe deal. Dorinţele unei fecioare, ambiţiile unui curtean, planul unui criminal, rugămintea victimei sale… Numai când scriu cuvintele, vocile lor pe pergament încetează şi mă eliberează. Doar atunci mi se linişteşte mintea. Aş înnebuni dacă n-aş scrie vocile.
- Eşti posedat?
- Poate că sunt. (Edward)




The Descendants (2011) – oriunde ai fi, cât eşti în viaţă nu ai cum să fii imun la iubire, dezamăgire, durere, trădare, moarte

Prietenii mei de pe continent consideră că, doar pentru că locuiesc în Hawaii, sunt în Paradis... Stăm cu toţii aici şi bem mai-tai, ne ondulăm şoldurile şi facem surf. Sunt ţicniţi? Cred că suntem imuni la viaţă? Cum de pot crede că familiile noastre sunt mai puţin ratate, cancerul nostru e mai puţin fatal sau suferinţele inimilor noastre sunt mai puţin dureroase? (Matt King)

Rime despre iubire şi iubire: Doctor Zhivago (2002)

În poeziile pe care le scrie doctorul Yury, sunt toţi şi toate: Lara, Tonya, Misha, Victor, Pasha/Strelnikov, copiii părinţilor şi copiii bunicilor, războiul, naşterea, viaţa, moartea, bucuria, deznădejdea şi mai ales (iubir)ea.

Rima este construită în ţipăt pasional, pumni strânşi, tâmple sfărâmate, piept sfâşiat. Fără măsură.

- Zhivago, ce este asta? Poezie? A ta?
- Da, domnule.
- Nu numai că vrei să fii doctor, vrei să fii şi vocea poporului.
- Nu, domnule, nu vreau să fiu decât vocea mea. O să fiu doctor pentru alţii şi poet pentru mine.

Poezia lui Yury se aude atât de tare şi de clar, încât îţi vine sărat pe buze.



PS:
În metrica inimii, cu bătăi neregulate vine şi soundtrackul marca Ludovico Einaudi, Writing Poems, cum altfel...

Intenţionat: Turist

Frugală de seară:
să zicem că eu aş sta într-un fotoliu, aş fuma pipă, aş bea brandy şi aş citi romane poliţiste cu lume interlopă, gangsteri, hoţi carismatici, detectivi, intrigă misterioasă şi desfăşurarea acţiunii-puzzle.

Să zicem că mai demult l-am chemat pe unul care se numea Ocean’s Eleven. Şi au venit mai mulţi şi a fost chiar mişto.

Ăsta de acu se numi The Tourist (2010).
Eu cred că romanele poliţiste nu se povestesc bine, ci se văd. De-aia nu vă zic decât că Frank (Johnny Depp) merge într-o adorabilă pijama albastră cu dungi albe, pe ţiglele caselor din Veneţia, cu nonşalanţa căpitanului Jack Vrabie, de pe vreo plajă din Caraibe, Elise (Angelina Jolie) îşi poartă firesc eleganţa seducătoare, cu sau fără chiloţi (după cum se-ngrijează sincer ai săi colegi-privitori), cât şi cele două chipuri ale zeului Ianus - trecut şi viitor, de la brăţara-pretext mitologic, un mahăr a omorât toţi bărbaţii pe care i-a avut nevastă-sa înainte de a fi cu el şi apoi pe ea, pentru că i s-au părut prea mulţi, nişte ruşi folosesc Paşol pe care eu nu ştiu să-l scriu în ruseşte şi nici pe Nu zaieţ, pagadi! (care-i din alt film), mai există un inspector ambiţios crispart în sensul că se sparge în figuri, un inspector-şef simpatic, puţin bal în care apare şi mai puţin un conte, neapărat! un seif şi în general, se cam sare dintr-una într-alta (citeşte şi dintr-una într-o barcă) uşor şi plăcut cum ne (în)cântă Katie Melua – No Fear of Heights şi Muse – Starlight.

Simţul sensului: Perfect Sense (2011)

Rotiţele alea năzdrăvane care se învârtesc la mine în cap, leagă Melancholia de Perfect Sense, din perspectiva apropierii sfârşitului. Ţesătura afectului (Melancholia) îmbracă un senzorial (Perfect Sense) al umanului (din ambele) aflat în faţa sfârşitului.

În Perfect Sense, povestea lui Michael (bucătar-şef) şi a lui Susan (doctor epidemiolog) se desfăşoară pe fundalul izbucnirii unei epidemii în care oamenii îşi pierd simţurile. Întâi mirosul, apoi gustul, auzul şi în cele din urmă, văzul. Filmul poate fi considerat unul extraordinar, în măsura în care credem că-i extraordinar să simţim.

Alăturând vocea, deşi gravă, melodioasă şi pe alocuri, chiar poetică a lui Susan, imaginilor naturaliste de foame apocaliptică în care cruzimea animalică a oamenilor mănâncă alte animale crude, filmul îţi trece prin stomac şi-ţi rămâne în cerul gurii.

Când sensul îşi pierde simţurile, numai iubirea lor mai simte.


PostSoundtrack:

de reţinut episodul jocului* celor doi - Make Me Special care mi se pare că ar putea să ilustreze piesa Creep a celor de la Radiohead.
(*piesa-fundal a jocului lor e faină şi-mi sună cunoscută, dar încă n-am reuşit să o identific...)

Bang bang you’re in: Les amours imaginaires/Heartbeats (2010)

Se întâmplă când sufletul se împlântă trupului.


În tâmplă ar fi:
- triunghi amoros
- fascinaţia exercitată de androgin
- umbrela-metaforă deasupra celor 2 şi între cei 2, ce-i apropie astfel încât îi ţine la un loc, dar, totuşi stă între ei
- dorinţa siguranţei - insuportabila singurătate
- afişarea nesiguranţei – portabila singurătate
- suflete desperecheate – singurătate fără pereche
- nu prea există intrigă, sentimentele te intrigă
- suspendare cu risc mare de gradul pierderii = a tânji cu asupra de măsură
- distanţa care se pune între tine şi celălalt, îţi impune să te îndepărtezi de tine
- nu ţi se explică mai nimic, însă ţi se aplică aproape totul – te trăieşte ce vezi
- aritmie în slow motion - caleidoscopul colajelor - heartbeats
- registrul sonor e foarte important, muzica o auzi cel mai bine când te asculţi


Globurile mele cântătoare, din bradul ăsta:
Dalida – Bang Bang
Fever Ray – Keep the Streets Empty for Me
The Knife – Pass This On

Şi la sfârşit, aş vrea să încep

Tocmai am revăzut Before Sunset.
Cuvintele celor doi ajung(reuşesc) să susţină(ţină sus) viaţa.
O ţesătură uimitoare ca şi cum ai păşi cu picioarele goale pe un covor moale şi plăcut, nu-ţi dai seama când ţi se afundă picioarele, apoi eşti şi tu, parte din covor. Împletit printre cuvinte.
Desigur, la timp, Nina Simone, Just in Time.


PS:
(când o să mă fac mai mare, o să mă duc în Paris, aşa, ca să nu uit. :))

In vino veritas

Aş putea să vă zic despre tipul ăsta, Miles şi viaţa lui minunată.
Un bărbat care n-a cunoscut niciodată depresia. De când se ştie, a fost optimist. Obişnuieşte să-i ducă flori mamei lui pe care o şi ajută cu banii. Se înnebuneşte după Merlot. A scris un roman de succes, o carte deosebită care dă bine pe piaţă, după cum spune editorul care urmează să-l publice. Este foarte iubit de soţia sa, Victoria pe care la rândul său o iubeşte la fel de mult şi cu care o să aibă un copil.

Şi despre bunul său prieten, Jack. Jack s-a hotărât să se însoare cu Christine, pentru că e sigur că asta îşi doreşte. Şi recunoaşte cu mândrie, în faţa lui Miles, că el fără Christine nu e nimic. Jack spune nu sexului cu orice altă femeie care îi iese în cale, oricât de ademenitoare, sălbatică şi altfel ar fi ea. Pentru că Jack o vrea doar pe Christine. Viitoarea lui soţie. Până atunci, Jack păstrează cu sfinţenie, verighetele pe care şi le-a dorit ea, căutate şi comandate de el, scumpe inele gravate cu delfini şi numele lor în sanscrită...

Aş putea să vă torn o grămadă de gogoşi dintr-astea.
Dacă nu mi-aş fi turnat vin.

Lecţia de franceză: Jumătate de vacanţă

eClair!

Une semaine sur deux (et la moitié des vacances scolaires), 2009

O să te fac să dansezi.

- Inima bărbatului e ca o pasăre în colivie.
Când dansezi, inima îţi cântă şi apoi se ridică la cer.
(dansul dervişilor rotitori - se învârtesc în jurul inimii)

- Mintea mi s-a golit de toate necazurile. Asta e rugăciunea?


Filmul se numeşte Monsieur Ibrahim et les Fleurs du Coran.

Do worry if you’re not: Happiness (Solondz, 1998)

Un film grav ca nevoia despre care vorbeşte. Nevoia de a fi fericit.
Din nefericire, sunt puţini oameni care au curajul să-şi fericească viaţa, cei mai mulţi îşi feresc viaţa de ei înşişi.

Deşi îţi explodează amăreala în cerul gurii, în timpul filmului, pe alocuri îţi vine să râzi. Mai verde crud, aşa: hai că se poate să mi-o coacă şi mai rău.
Laitmotivul filmului devine melopeic pe chitara lui Joy Jordan şi aproape nesperat de zglobiu, în vocea tipului de pe final:
It seems that things I’ve wanted in my life, I’ve never had
So it’s no surprise that living only leaves me sad
Happiness where are you? I’ve searched so long for you
Happiness what are you? I haven’t got a glue
Happiness why do you have to stay… So far away… From me?

Spun că filmul este unul deştept, tocmai pentru că nu dă răspunsuri, ci îi provoacă pe privitori să-şi găsească propriile întrebări.
Însă cert este că pe drumul lor spre fericire, protagoniştii îşi întâlnesc propriile vieţi nefericite.


PS:
Btw, când vreţi să fluieraţi, fluieraţi doar dacă vă cheamă Bobby McFerrin.

Floare-albastră, floare-albastră: Blue Valentine

Te iubesc până la sfârşit nu mai e ca la început.
Trişez acu, recunosc, pentru că mai am vreo 20 de minute din film pe care nu mai avusei răbdare să le văd. :) Pe un site despre filme sau pe un blog, am citit înainte de a-l vedea, ceva de genul: filmul surprinde fineţea mecanismelor sufleteşti dintr-o relaţie sau cam aşa ceva. Le prinde în uşă de-a binelea, le strânge până sângerează la uşă deschisă.
Începutul, apogeul şi finalul unei iubiri, ce să mai. El şi Ea îndrăgostiţi, visând împreună. Apare copilul. El continuă să viseze acum şi cu a mică, Ea nu mai visează, pentru că poate nu mai doarme şi nu mai are răbdare să strângă după doi copii: episodul în care El şi fetiţa se hrănesc ca leoparzii, ling stafidele direct de pe masă. El e în continuare (!!!) visător ca un copil, ea devine (de vină?!) o femeie matură cu responsabilităţi, mama altui copil. De-aici ruptura. Durerea din coate, stomac până-n suflet.
Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume, vorba poetului.
O să văd finalul mâine. Aşa sunt cel puţin două posibilităţi: totul/totuşi este trist în lume.
Un film care mi-a plăcut cum povesteşte despre relaţii este Closer (2004). Frust şi sincer.
Despre Blue Valentine nu mai zic decât că Ryan Gosling mi s-a părut adorabil. Şi că am impresia că am auzit în film (caut mâine la soundtrackuri), acorduri ale Ursului Grizzly, altele decât melodia pe care o mormăi acu, înainte de somn.

Grizzly Bear, Southern Point



Oscarurile nu le mai urmăresc de când a câştigat A Beautiful Mind. M-a mulţumit mult. Pe atunci teribil mă emoţionau emoţiile nominalizaţilor. :) Acum o să aflu din blogurile voastre, dacă o să simt nevoia.

Alice în ţara minunată a cartuşelor

Din tot filmul îmi plăcură: frumosul nebun al ceaiului cu pălărie de Johnny Depp, vocea Absolem absolut albastră a omizii Allan Rickman, volatilul Chess, the nevar/raving mind question: why is a raven like a writing desk? şi muzichia elfului Danny. Pac-pac.

Bărbatul, ceasul şi scriitoarea: Stranger than Fiction

Aceasta este o poveste despre un bărbat numit Harold Crick. Şi despre ceasul său de mână. Harold Crick era un om al cifrelor infinite, al calculelor nesfârşite şi al cuvintelor extrem de puţine. Iar ceasul său spunea şi mai puţine.

În fiecare zi lucrătoare, timp de 12 ani, Harold şi-a spălat fiecare din cei 32 de dinţi, de 76 de ori. În fiecare zi lucrătoare, timp de 12 ani, Harold şi-a legat cravata cu un singur nod Windsor, în locul celui dublu, câştigând astfel, 43 de secunde. Harold Crick lucrează ca agent al fiscului. Dincolo de asta, duce o viaţă solitară: merge acasă singur, mănâncă singur şi la exact 11.13, în fiecare noapte, se culcă singur, punându-şi ceasul pe noptiera de lângă el. Unica sa poveste de dragoste: a fost logodit cu un auditor financiar, o tipă care l-a părăsit pentru un statistician. Pentru că începe să audă o voce care îi povesteşte ceea ce el face, merge la o doctoră a cărei prescripţie bonomă este acceptarea schizofreniei sau recomandarea cuiva care se pricepe la literatură. După spusele sale, profesorul Jules Hilbert nu este deloc expert în nebunie, ci în literatură, predă 5 cursuri într-un semestru, meditează 2 candidaţi pentru doctorat şi mai este salvamarul de la piscina facultăţii.
Îndeplinirea cu sfinţenie a misiei de perceptor, îl aduce pe Harold, la întâlnirea cu o domnişoară viguroasă, dar seducătoare. Ana Pascal, tânăra anarhistă, conducătoare şi unică participantă la mişcarea de sfidare a statului, după tejgheaua propriei patiserii şi în afara ei, dar tot în incintă, cu un tatuaj floral pe braţul drept cu care loveşte straşnic aluatul, pentru a-l frăgezi.


Ceasul lui Harold crede că nodul simplu al cravatei îi face gâtul mai gros, dar nu spune nimic. Singura încântare a ceasului este vântul înţepător care-i suflă în faţă, din fuga zilnică a lui Harold, spre autobuz. Cum Harold nu-i acordă niciodată atenţie, decât pentru a afla ora, ceasul se hotărăşte s-o ia razna.

Karen Eiffel este o scriitoare foarte bună, în ale cărei opere, protagoniştii mor la final. Până când i se-ntâmplă ca personajul din cartea pe care o scrie, să încerce să se împotrivească propriei poveşti.

Ar mai fi: nişte rutină, frică, deznădejde, tragedie, fursecuri bavareze, încurajări subtile, literatura din plasturii cu nicotină, încercări de consolare, dopuri pentru nas, îmbrăţişări calde, tărgi cu rotile, alinare, Daneze nemâncate, secrete şoptite, chitare Fender şi poate, frânturile ocazionale de ficţiune.

One of a kind: A Single Man

Profesorului universitar George Falconer nu i-a plăcut niciodată prea mult, să se trezească. Nu era genul care să întâmpine ziua, sărind din pat, cu zâmbetul pe buze. Însă în ultimele 8 luni, trezirea i-a fost dureroasă. De când i-a fost frântă inima. De când l-a pierdut pe Jim.
George are nevoie de timp dimineaţa, pentru a se obişnui cu ceea ce aşteaptă lumea de la el. Până se îmbracă şi pune ultimul strat de lustru pe asprul, dar aproape perfectul George, ştie pe de rost, rolul pe care trebuie să-l joace.

George şi studenţii.
- Văd că v-am pierdut. Ştiţi ceva? Să-l lăsăm azi pe Huxley şi să vorbim despre teamă. Teama este adevăratul nostru duşman. Teama folosită ca mijloc de manipulare. Aşa fac politicienii politică. Aşa ne vinde Madison Avenue, lucruri de care nu avem nevoie... Teama că respiraţia urâtă ne poate strica prieteniile. Teama de a îmbătrâni şi a rămâne singur. Teama că suntem nefolositori, că pe nimeni nu interesează ce avem de spus... (George)
- De ce nu ne vorbiţi întotdeauna aşa? (Kenny)

George şi vecinii.
- Mami spune că sprâncenele groase sunt plictisitoare, dar ale tale sunt drăguţe... De ce eşti trist?... El este scorpionul nostru. În fiecare noapte îi aruncăm ceva nou şi-l urmărim cum ucide. Tati a spus că este ca un coloseum şi că i-ar plăcea să te arunce şi pe tine. Ăăă, pentru că porţi mocasini (slang pentru gay), dar nici măcar nu porţi mocasini. Cred că şi frate-meu, Tom ar purta mocasini, dar el poartă tenişi. (fetiţa)

George şi Jim. 16 ani împreună. Singurul lucru care a făcut să merite totul, acele câteva dăţi când am putut cu adevărat să am o conexiune cu o altă fiinţă umană. (George)

George şi Charlotte.
- Charlotte, dragă, amândoi avem nevoie de o băutură...
Ei bine, cuvântul bătrân nu mai există. Acum câteva zile, un student, mi-a spus cetăţean senior.
- Nu m-ar deranja dacă n-ar mai exista bătrân, dar nu sunt sigură că Senior e ceea ce vreau.
- Totul a devenit foarte blând. Nu de-asta am venit în America. E ca o completă decădere a culturii şi a manierelor.
- Ei bine, cei tineri nu mai au maniere. Acum câteva zile, la spălătoria auto, un tânăr m-a măsurat din cap până-n picioare şi m-a întrebat dacă sunt blondă naturală.
- Ce i-ai răspuns?
- L-am privit direct în ochi şi i-am zis: Să spunem că, dacă aş sta în cap, aş fi o brunetă naturală cu o respiraţie încântătoare.
- Ai o gură bogată, încă de când erai în Londra, îţi aminteşti lesbiana aia bătrână care a aruncat în tine, cu băutura, pentru că ai întrebat-o dacă e femeie?

George realizează că, de puţine ori în viaţă, a avut momente de claritate absolută. Când pentru câteva secunde, tăcerea acoperă zgomotul şi poate simţi, mai degrabă decât să gândească. Când lucrurile par clare şi lumea înviorată. Când totul începe să existe. Însă niciodată nu poate face ca aceste momente să dureze. Se agaţă de ele, dar acestea se sting. Totul este exact aşa cum trebuia să fie. Şi atunci vine.

De fapt, voiam să vă spun că filmul este despre inimă, singurătate, moarte. Le putem număra, dar nu putem avea decât una singură, din fiecare.



PS1:
Minunat realizată, metafora privirii. Ce se vede dincolo. Ochiul, ochiul conturat cu negru, ochiul machiat, ochiul din spatele ochelarilor.

Uneori lucrurile groaznice au propria lor frumuseţe. (Carlos)

- Ce faci, puştoaico?
- Încercam să termin o carte. (Charly, desenându-şi ochiul în oglinda care măreşte.)

- Cine poate şti cum eşti cu adevărat? Eu văd doar ceea ce cred că eşti. (Kenny)
- Sunt exact ceea ce par a fi... dacă te uiţi cu atenţie. (George)


PS2:
My favs. - hell of a dance & hell of a literature:

Clubul exclusivist al exploratorilor: Up

Ca să faci parte din Clubul exploratorilor, nu e suficient, adică, din prima, să fii puşti, să ai o cască şi să porţi ochelari. Însă merge la sigur din a doua şi mai ales, dacă te emoţionezi în aşa hal, că nici nu mai poţi deschide gura. Îndată ce ai fost admis, primeşti insigna Suc de Struguri. Aşa intră Carl Fredricksen, în acest club, alături de membrul-fondator, de altminteri şi singurul, Ellie.
Timpul trece în clubul soţilor Fredricksen şi aventurilor nemaipomenit de frumoase ale vieţii în doi care curg peste ei, nu le rezistă decât Carl. Exact înainte de a fi însoţit de cei doi reprezentanţi ai azilului Castanii Umbroşi, Carl îi lasă cu gura căscată şi porneşte într-o nouă aventură, zburând spre cerul luminos şi cald, în casa lui plutitoare, cu ajutorul baloanelor colorate, spre Cascada Paradisului, din America de Sud, aşa cum îşi dorise Ellie.
De-aici clubul va căpăta noi membrii: puştiul tenace, cu pieptul plin de insigne, Russell, explorator în natură, din tribul 54, grupa 12, gata să-şi ofere serviciile cu riscul umflăturii piciorului prins în uşă, în orice caz de refuz. El vrea să ajungă Senior explorator şi mai are nevoie doar de o insignă, cea căpătată pentru ajutarea unui bătrân. În club mai intră, după mirosul şi gustul ciocolatei lui Russell, pasărea Kevin care, de fapt, este o păuniţă foarte înaltă şi colorată. Şi Dug, câinele vorbitor pe care nu-l poţi refuza când îţi spune frust: Te rog, te rog, lasă-mă să te iau prizonier!, sau: Mă ascundeam în verandă, pentru că te iubesc. Pot să rămân?
Desigur că există şi personaje împotriva membrilor clubului, şi anume, crudul şi faimosul explorator, Charles Muntz şi armata lui de câini, dintre care se evidenţiază vajnicul Alpha, care, într-un anumit moment avea vocea lui Gollum când îşi oferea serviciile masterului său.
Vă las să vedeţi ce se va întâmpla. Nu vă mai spun decât că tot ceea ce face Carl, este să scrie la Cartea Lui de Aventuri.


PS:
O piesă strălucitoare care vă ia sufletul, mai ales dacă încă aveţi genunchii zdreliţi şi coatele rupte, ca mine :)

L’école de la vie: An Education

Jenny este o adolescentă inteligentă, studioasă, cu simţul umorului şi frumoasă, care cântă la violoncel. Părinţii ei, şi mai ales tatăl, se străduiesc să-i acorde sprijinul necesar, pentru un scop măreţ, o desăvârşire a educaţiei fiicei lor, şi anume, admiterea la Oxford a tinerei.
Doar că socotelile părinţilor de acasă, nu se potrivesc întocmai cu bogata, intensa şi libera viaţă sufletească a tinerei. Astfel că, pe drumul spre Oxford, Jenny îl întâlneşte pe şarmantul domn David, posesor al unui arsenal impresionant de seducţie şi exact genul de bărbat eligibil, care face impresie bună părinţilor, prin eleganţă, politeţe, experienţa vârstei, seriozitate şi situaţie materială bună. El şi prietenii săi, o introduc pe Jenny în lumea vie şi colorată pe care o presimţea în nopţile când asculta cântecele lui Edith Piaf şi citea cărţi în afara programei şcolare.
Nimeni nu face ceva important cu adevărat, fără o diplomă, încearcă s-o convingă pe Jenny, directoarea şcolii şi, într-o criză de sinceritate, îi mărturiseşte că totuşi, studiul e dificil şi plictisitor. Aceasta o face pe Jenny să-i răspundă că educaţia în sine nu mai este atât de importantă, dacă nu are o finalitate. Deci ea va trebui să aleagă între logodnicul ei, plimbările la Paris, Roma, a citi, a mânca mâncare bună în resturante frumoase, a se distra şi a face ceva dificil şi plictisitor.
Vă mai spun doar că Jenny foloseşte din plin, bibliografia personală obligatorie. Îşi asumă viaţa.

PS:
Era să zic Ne vedem în Paris!, ceea ce ar fi sunat cam aşa, hum, hum:

Bărbatul, râsetul, femeia, iubirea: Reconstruction

Aşa se sfârşeşte întotdeauna. Puţină magie, puţin fum. Ceva plutind.

La început a fost bărbatul singur... Urmează râsetul. Femeia. Iubirea. Poate fi un roman sau un film cu patru personaje: August, scriitorul, soţia lui, Aimee, Alex, fotograful şi prietena lui, Simon. Cititorul/privitorul trebuie să fie tăcut, să-l creadă pe cel care povesteşte şi să nu uite că totul este doar un film sau o creaţie.
Toţi caută iubire. Săracii copii. Va fi o mare bătălie.
Cei patru se întâlnesc, căutând-o în felurile lor diferite. O iubeşte August pe Aimee? Deşi o neglijează, îi dedică romanul pe care l-a scris: Pentru Aimee, fără ea aş fi nimic. O iubeşte Alex pe Simon? E-adevărat că-i spune c-o iubeşte numai când ea îi cere să i-o spună.
Deşi trăită altfel de fiecare în parte, iubirea devine o alegere necesară, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie.
- De ce sunteţi atât de pasionat de iubire?
- Nu cred că sunt.
- Scrierile dumneavoastră sunt cunoscute.
- Asta pentru că sunt interesat de acest subiect.
- Bărbaţii experimentează iubirea într-un mod diferit faţă de femei.
- Cred că iubirea are un înţeles diferit pentru fiecare sex în parte. Pentru femeie, iubirea, tandreţea sunt necesare. Nu poate trăi fără. Pentru ea, iubirea reprezintă o conştientă alegere de viaţă. Ea alege să iubească.
- Deci iubirea poate fi alegerea cuiva?
- Da. Nu este adevărat?... De cealaltă parte, noi, bărbaţii vrem ca totul să se-ntâmple dintr-odată. Fără nicio planificare... Fie ca scop sau mijloc, iubirea este necesară. Şi este corect să fie aşa.
Răspunsurile la întrebări sunt de fapt, alte întrebări.
La întrebarea obişnuită: Cum merg lucrurile? Acasă, în viaţa ta, iubirea? Nu asta întrebăm de obicei?, răspunsul Totul merge bine, dă naştere altei întrebări: Ce te-ar face cu adevărat fericit? Da, aproape deplin.
Poate că e nevoie de curaj, să vrei să fii fericit:
- Nu ştiu, dar chiar dacă aş şti, nu aş face-o.
- În ciuda evidenţelor?
- Da.
Uneori bărbaţii se tem că pot răni femeile. Din cauza unor motive ciudate. Asta îi face să se sperie. Să se simtă responsabili. Să intre în panică. Alteori sunt foarte dulci cu ele. Dar trebuie să plece de lângă ele, foarte curând. Să rămână lângă ele, li se pare destul. Ce-i asta? Un test stupid. Poate... Dacă el dă înapoi, dacă se îndoieşte, e confuz, ea va dispărea.
Până la urmă, toată construcţia este doar un film, o creaţie, un joc:
- Credea că te cunoaşte?
- Credea că mă iubeşte.
Pe cine găseşte Aimee? Pe soţul care o aşteaptă sau pe fotograful care o iubeşte? Nu trebuie să răspundeţi. Trebuie să fiţi tăcuţi şi să priviţi/citiţi. Oricum, tot doare.