- Simţeam că tu erai, dar nu ştiam de unde să
te iau.
- Eu sunt, da.
foto: Beginners (2010)
Ce bine că eşti / Ce mirare că sunt, zicea poetul. Se cuvine să încerc să
pun într-o manieră proprie, adică într-un singur cuvânt, cuvintele poetului
alături de o explicaţie ştiinţifică pe care o au cei iniţiaţi cum că universul
are căile lui când trimite doi oameni unul spre celălalt. Cuvântul meu este ăla
simplu de plin: uimire.
Se mai cuvine să spun că primele două replici pot aparţine unor persoane
diferite sau aceleiaşi persoane care are curajul să se privească în oglinda
celuilalt. N-aş vrea să vă încurc, luaţi-le cum vă vin.
Se mai cuvine să spun că recunoaştere înseamnă să recunoşti şi să te
recunoşti. Să recunoşti că în fiecare întâlnire cunoşti pe cineva şi te mai
cunoşti pe tine.
Se mai cuvine să mulţumesc. Pentru că există soarele ăsta, într-o
după-amiază rece, care ne încălzeşte pe toţi, fără să ceară nimic în schimb.
Pentru că există zâmbet şi pentru că există bucuria descoperirii. Pentru că
există apă caldă.
Se mai cuvine să spun că simt că mi-e dor de oameni care poate nici nu ştiu
că exist. Pe care nu i-am întâlnit niciodată. Dar prin faptul că i-am citit sau
că-i citesc şi ceva din ce transmit ei acolo, ajunge la mine, făcându-mi bine,
mă face să îndrăznesc să spun că îmi sunt dragi.
Se mai cuvine să spun: aveţi grijă ce vă doriţi, că s-ar putea îndeplini!
Se mai cuvine să spun că-mi doresc ca gândurile cele mai bune şi frumoase
să ia formă de oameni.
Se mai cuvine să spun că nu înţelegeam de ce aud muzică, din moment ce nu
aveam căştile. Dar e irelevant.
S-ar mai cuveni să spun câteva lucruri, dar chiar nu vreau să fiu
necuviincioasă.
Şi se mai cuvine să nu mai pierd timpul din moment ce deja am început.
