Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 25 ianuarie 2017

Acasă




Dintotdeauna m-am gândit că spaţiile pe care ni le dorim sau le putem alege pentru a le locui ne reprezintă. Nu mi-au plăcut niciodată casele mari, cu multe încăperi, îmi lăsau impresia de îndepărtare între îmbrăţişări şi sentimentul unui gol sufletesc, al rigidităţii în gesturile mici, calde şi tandre, un fel de a fugi de tine însuţi prin toate camerele, în speranţa că poate chiar o să te pierzi în hol. Recunosc, nu am luat niciodată în calcul ideea de a avea copii, pentru că mi-am dat seama prin facultate că nu vreau să fiu mamă în momentul în care am ascuns ciocolata, ca să n-o împart cu vecinul de la parter, David, care avea 5 ani şi era foarte lacom şi prost crescut. Poate şi divorţul părinţilor mei când aveam 8 ani şi faptul că am crescut doar cu mama m-a influenţat în a nu-mi dori aşa ceva, deşi, paradoxal, copiii şi animalele sunt înnebuniţi după mine. Mi-am dorit o garsonieră micuţă, caldă, cu multe cărţi, pat, lampă, un bonsai, un scrabble şi spaţii pe care să le populez eu cu tot ceea ce mă face să mă simt acasă: parfum, fotografii, vază cu flori de sezon, fructe în coş de răchită, un balansoar din dor de scrânciob, ceaiuri şi suport din lemn de vinuri, pentru a-mi încuraja acel un singur pahar pe care-l pot duce fără să mă ameţesc. În timp, am învăţat că nu poţi locui o persoană, astfel încât să-i umpli simţurile şi sufletul şi să-i poţi bate în tâmple zilnic ca şi când/gând sau să-i faci inima să bată ca şi cum ar urca scările în fugă, de fiecare dată când te vede, dar poţi avea un loc al tău care să te primească cu braţele deschise, fără fandoseli, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat de când s-a zămislit uşa. Cel mai frumos din casă e ca atunci când ajungi acasă, să ştii că ai fost aşteptat(ă), dorit(ă), că timpul s-a încurcat ca prostul în ore, clepsidre şi cuci cu acelaşi gând: de-abia aştept să vii, de-abia aştept să vii. Tot ce voiam să spun, de fapt, când am început să scriu asta, este că „acasă” este cel mai încăpător cuvânt din lume, aşa cum „niciodată” este cel mai lung şi că, deşi m-am încăpăţânat mereu să cred că acasă este celălalt, nu este adevărat. Acasă eşti tu însuţi/însăţi şi te întorci la tine de fiecare dată, ca-n cântecul ăla cu mă-ntorc la tine iar şi iar mare albastră, (codru verde şi munte maro), dar cântat de Dorian, nu de obositul de Iordăchioaie. Numai atunci când eşti cu adevărat acasă, poţi primi pe cine vrei înăuntrul tău.


duminică, 17 iulie 2016

Despre timp, prietenie, singurătate, iubire, viaţă, moarte şi alte (ză)dărnicii



 


Lucrurile zboară pe lângă noi. Nimeni nu le poate prinde. Aşa ne trăim noi viaţa.”, scrie protagonistul din „Ascultă cum cântă vântul”. Afirmaţia lui trădează sinceritatea scriitorului, aş spune. Însă din ipostaza cititorului, tocmai acest talent îmbibat cu fler scriitoricesc de a prinde cele mai subtile mecanisme sufleteşti în substanţa timpului ireversibil, mă face să-i caut şi să-i savurez cărţile. „Am ieşit din restaurant pe un amurg splendid. Ne-am plimbat alene prin cartierul docurilor. […] M-a strâns de mână. – Cred că o să mă simt foarte singură după ce pleci. [...] De mult n-am mai simţit aşa parfumul verii. Aerul oceanului, sirenele în larg, pielea catifelată a mâinii de fată, mireasma suavă a şamponului de lămâie, briza de seară, speranţe firave, fantezie estivală...”
Personajele lui Haruki nu dau lecţii de viaţă, ele doar îţi povestesc simplu viaţa lor: „A fost o vreme când oricine îşi dorea să fie impasibil.[...] Dacă poţi să spui despre un frigider vechi care nu se dezgheaţă singur tot anul, că-i impasibil, ştiind câtă nevoie are să se dezgheţe, atunci şi cu mine se întâmpla acelaşi lucru.” A-ţi povesti viaţa e un prilej de a (te) găsi şi de a (te) înţelege: „Mă gândesc să scriu romane. – Ce fel de romane? – Bune. Pe gustul meu. Nu cred că am cine ştie ce talent. Măcar să scriu ceva care să fie revelator şi pentru mine. Altfel n-are sens. Nu?”
Intimitatea cadrului aşază cititorul într-o atmosferă degajată, în imediata apropiere a gesturilor familiare: „A sunat telefonul. Pe jumătate adormit în şezlongul de răchită, mai aruncam câte un ochi şi la cartea rămasă deschisă, total absent însă. O ploaie torenţială cu stropi mari udase bine frunzele copacilor din grădină. Când s-a oprit, s-a stârnit un vânt umed [...] Acum flutura domol perdeaua.” Scrisul lui Murakami este impregnat cu naturaleţea emoţiilor presimţite în spatele gesturilor: „În vocea ei se desluşea o oarecare prudenţă, de parcă se pregătea să aşeze nişte pahare fragile pe o masă instabilă.”
Personajele din această trilogie care include şi „În căutarea oii fantastice”: naratorul, Şobolanul, barmanul J sunt reprezentative pentru scrisul niponului: protagonişti care-şi aşază destinul în curgerea timpului, tot atâtea voci ale autorului. Sinceritatea, simplitatea, experienţele, intensitatea trăirilor, amintirile lor şi încercarea de a da un rost propriilor vieţi îi înscrie în firescul existenţei. Din cele 15 cărţi citite nu prea am reuşit să ţin minte nume de personaje. Poate pentru că poveştile lor curg într-una care se completează cu fiecare carte în parte. Coordonatele sunt aceleaşi: nevoia de a iubi şi de a fi iubit, singurătatea, rutina, moartea, viaţa, prietenia, terapia prin scris. Alte tăceri, aceleaşi încăperi.
„Nu există scriere perfectă. Aşa cum nu există nici deznădejde absolută.” Romanele lui Haruki reuşesc să surprindă perfect imperfecţiunea sufletului. Imprevizibilitatea trăirilor. Iar faptul că există cineva care, deşi nu-ţi cunoaşte tăcerile, poate să ţi le scrie în cuvintele lui, face ca singurătatea să poată fi întâmpinată cu cărţile deschise.

marți, 30 septembrie 2014

(Re)cunoaşteri şi începuturi



- Simţeam că tu erai, dar nu ştiam de unde să te iau.
- Eu sunt, da.
 foto: Beginners (2010)

 Ce bine că eşti / Ce mirare că sunt, zicea poetul. Se cuvine să încerc să pun într-o manieră proprie, adică într-un singur cuvânt, cuvintele poetului alături de o explicaţie ştiinţifică pe care o au cei iniţiaţi cum că universul are căile lui când trimite doi oameni unul spre celălalt. Cuvântul meu este ăla simplu de plin: uimire.

Se mai cuvine să spun că primele două replici pot aparţine unor persoane diferite sau aceleiaşi persoane care are curajul să se privească în oglinda celuilalt. N-aş vrea să vă încurc, luaţi-le cum vă vin.

Se mai cuvine să spun că recunoaştere înseamnă să recunoşti şi să te recunoşti. Să recunoşti că în fiecare întâlnire cunoşti pe cineva şi te mai cunoşti pe tine.

Se mai cuvine să mulţumesc. Pentru că există soarele ăsta, într-o după-amiază rece, care ne încălzeşte pe toţi, fără să ceară nimic în schimb.


 Pentru că există zâmbet şi pentru că există bucuria descoperirii. Pentru că există apă caldă.

Se mai cuvine să spun că simt că mi-e dor de oameni care poate nici nu ştiu că exist. Pe care nu i-am întâlnit niciodată. Dar prin faptul că i-am citit sau că-i citesc şi ceva din ce transmit ei acolo, ajunge la mine, făcându-mi bine, mă face să îndrăznesc să spun că îmi sunt dragi.

Se mai cuvine să spun: aveţi grijă ce vă doriţi, că s-ar putea îndeplini!

Se mai cuvine să spun că-mi doresc ca gândurile cele mai bune şi frumoase să ia formă de oameni.

Se mai cuvine să spun că nu înţelegeam de ce aud muzică, din moment ce nu aveam căştile. Dar e irelevant.

S-ar mai cuveni să spun câteva lucruri, dar chiar nu vreau să fiu necuviincioasă.

Şi se mai cuvine să nu mai pierd timpul din moment ce deja am început.