Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

marți, 14 noiembrie 2017

(os)tentativă de suicid cu pistol de lipit; rafturi de ieri, drafturi de azi















Rafturile de ieri nu sunt drafturile de azi, pentru că iubirile, bibelouri de porţelan nu mai au greutate, se pot sparge tăcute în câte un Send cu attachment. (Ete) scârţ (!) din Timişoara nu e un moft pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. E un bâlci al deşertăciunilor în care te ghidează memoria afectivă când ceasul cu cuc îşi dă orele înapoi, trimiţându-te într-o lume în care păşeai la grădiniţă cu pâslari. Pe urmele vătuite ale unor ani, senzaţia învârtirii cheiţei din piept a unei jucării chinezeşti fără baterie porneşte mecanica inimii. Strălucirea prăfuită a televizorului alb-negru Diamant, discurile electrecord învârtindu-şi propriul record fără să-ţi dea atac de cord, frigiderul Fram cu îngheţată polară la care te uitai ca la urs, maşinile de (des)cusut tivul minţilor înguste, crema pantofilor - marca Guban te puteau duce firesc la (os)tentativă de suicid: cu pistol de lipit - nedezlipit de trusa de convieţuire în armonie cu toate firele a meşterului casei. Pentru că o mie şi una de nopţi româneşti începeau când se lua lumina şi nu-ţi mai rămânea decât Răpirea din serai, fă-ţi rai din ce ai. Dincolo de cele mai largi gâturi ale sticlelor de lapte, maşina de tocat carne şi cea de fărâmiţat nucă mărunţeau impresia suculentă din expresia ca nuca în perete. Păpuşile de Arădeanca şi cutiile cartonate ale unor jocuri pe care sperai să le primeşti de Crăciun făceau să foşnească staniolul pândelor din ajun cu bate flerul cât e cald. Porcuşorii puşculiţe înghit cu lăcomie fiecare amintire, nu ţi-era dor de/vreme, însă obiectele din jurul tău te proiectează într-o voluptate intimă a retrăirii timpului sferic fără monedă de schimb, cu monada iluzoriei libertăţi a orelor descinse copilăreşte din burta unui peşte de acvariu cu milieuri.

miercuri, 3 mai 2017

Dragostea în vremea e-mail-urilor: Elixirul dragostei, Eric-Emmanuel Schmitt

Louise,
Dacă mă auzi, bună ziua. Dacă nu vrei să mă asculţi, adio. În funcţie de reacţia ta, această scrisoare va constitui sfârşitul corespondenţei noastre.
           Adam,
Orice concesie mă costă. Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune, într-o mică garsonieră cordială, prefer pur şi simplu să mă trezesc în stradă.
Eric-Emmanuel Schmitt aruncă în jocul scriiturii o formulă despre care ştie sigur că n-are cum să dea greş la public: schimbul de scrisori - mizând pe curiozitatea cititorului când vine vorba de intimătăţile unui cuplu, aduce un Adam şi o Louise care au fost iubiţi într-o relaţie pasională din care Louise s-a mutat, schimbând Parisul cu Montrealul. Adam încearcă să-i propună o prietenie pe care n-au avut-o, tocmai pentru că aceasta ar fi o continuare logică a iubirii adevărate, zice el. Şi de-aici începe o întreagă aventură care se desfăşoară sub ochii noştri sub forma unor mesaje care dau corpor(e)alitate unui el şi o ea, fermecători şi irezistibili, cu o minte nemaipomenit de frumoasă. Replicile celor doi sunt adevărate mingi de fileu şi de fiecare dată înscriu, reţeta fiind: Provocare!  Femeile iubesc dragostea, bărbaţii fac dragoste”. (Adam) „În locul tău, aş crăpa de plictis. Nu mai e nicio aventură să tot repeţi aventuri.”(Louise)
Din stârnirea lor, cititorul are numai de câştigat, aceştia luând în discuţii pline de savoare şi umor deştept: flirtul, sexul, diferenţa dintre dorinţă şi iubire, timpul care scade pasiunea în favoarea ataşamentului, gelozia, fidelitatea, admiraţia, inteligenţa, adulterul, căsătoria, manipularea, toate acestea care fac o regulă de doi simplă.
„Dragă Louise, mă consider, vai, dezolant de ponderat. Din când în când, mă voi bucura să mă reîntorc la natură, să las să se afirme bestia din mine, să mă dedau tandreţii fără cuvinte a sexului pentru sex. ”
„Dragă Adam, sexul nu are morală, iată motivul pentru care oamenii îşi impun să aibă una. Graţie interdicţiilor am părăsit jungla pentru oraş. Nu te mai necăji că ai ajuns o fiinţă ponderată, asta dovedeşte că ai depăşit stadiul de primat.”
Alteori, epistolele redau pasaje descriptive pline de farmec: „La Montreal ninge, e mai proaspăt, mai luminos decât primăvara, oraşul a căpătat un aer cochet şi virginal.” (Louise)
Dacă Louise îşi dorea să afle elixirul dragostei, nu pentru a şi-l administra ei, lui Adam sau altcuiva, ci pentru a înţelege dacă dragostea ţine de un proces chimic sau de un miracol spiritual, cititorul poate fi sigur că a băut din poţiunea seducătoare pe care o exercită cuvintele lor scrise.
Corespondenţa celor doi rămâne uimitoare: nu discută din dragoste, ci despre dragoste? „Poţi fi stăpân pe ce gândeşti, dar niciodată pe ce simţi”. (Louise) 



miercuri, 25 ianuarie 2017

Acasă




Dintotdeauna m-am gândit că spaţiile pe care ni le dorim sau le putem alege pentru a le locui ne reprezintă. Nu mi-au plăcut niciodată casele mari, cu multe încăperi, îmi lăsau impresia de îndepărtare între îmbrăţişări şi sentimentul unui gol sufletesc, al rigidităţii în gesturile mici, calde şi tandre, un fel de a fugi de tine însuţi prin toate camerele, în speranţa că poate chiar o să te pierzi în hol. Recunosc, nu am luat niciodată în calcul ideea de a avea copii, pentru că mi-am dat seama prin facultate că nu vreau să fiu mamă în momentul în care am ascuns ciocolata, ca să n-o împart cu vecinul de la parter, David, care avea 5 ani şi era foarte lacom şi prost crescut. Poate şi divorţul părinţilor mei când aveam 8 ani şi faptul că am crescut doar cu mama m-a influenţat în a nu-mi dori aşa ceva, deşi, paradoxal, copiii şi animalele sunt înnebuniţi după mine. Mi-am dorit o garsonieră micuţă, caldă, cu multe cărţi, pat, lampă, un bonsai, un scrabble şi spaţii pe care să le populez eu cu tot ceea ce mă face să mă simt acasă: parfum, fotografii, vază cu flori de sezon, fructe în coş de răchită, un balansoar din dor de scrânciob, ceaiuri şi suport din lemn de vinuri, pentru a-mi încuraja acel un singur pahar pe care-l pot duce fără să mă ameţesc. În timp, am învăţat că nu poţi locui o persoană, astfel încât să-i umpli simţurile şi sufletul şi să-i poţi bate în tâmple zilnic ca şi când/gând sau să-i faci inima să bată ca şi cum ar urca scările în fugă, de fiecare dată când te vede, dar poţi avea un loc al tău care să te primească cu braţele deschise, fără fandoseli, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat de când s-a zămislit uşa. Cel mai frumos din casă e ca atunci când ajungi acasă, să ştii că ai fost aşteptat(ă), dorit(ă), că timpul s-a încurcat ca prostul în ore, clepsidre şi cuci cu acelaşi gând: de-abia aştept să vii, de-abia aştept să vii. Tot ce voiam să spun, de fapt, când am început să scriu asta, este că „acasă” este cel mai încăpător cuvânt din lume, aşa cum „niciodată” este cel mai lung şi că, deşi m-am încăpăţânat mereu să cred că acasă este celălalt, nu este adevărat. Acasă eşti tu însuţi/însăţi şi te întorci la tine de fiecare dată, ca-n cântecul ăla cu mă-ntorc la tine iar şi iar mare albastră, (codru verde şi munte maro), dar cântat de Dorian, nu de obositul de Iordăchioaie. Numai atunci când eşti cu adevărat acasă, poţi primi pe cine vrei înăuntrul tău.