joi, 9 octombrie 2014

Castane




Nevoia de a  scrie - un cald aşternut din care ai ieşit şi patul rămas nestrâns.


Scriam demult despre oraşul meu care mă caută. Nu m-am simţit niciodată acasă în oraşul meu natal, Craiova. Sentimentul unei azvârliri, ţăcănitul de ceas mecanic al unor paşi care se mişcau pe stradă. Impulsul de a pleca mereu: orice plecare e o neajungere.

Se pare că toate drumurile din mine au dus spre tine. De-acum nu mă mai pot rătăci. Dimineaţa chipului tău îmi aminteşte că în fiecare zi sunt acasă. Şi tu îmi eşti. Zi şi noapte.
 

Altminteri, toamna şi-a pus flori la rever.



Şi restul e muzică: Brian Crain, Wind


marți, 30 septembrie 2014

(Re)cunoaşteri şi începuturi



- Simţeam că tu erai, dar nu ştiam de unde să te iau.
- Eu sunt, da.
 foto: Beginners (2010)

 Ce bine că eşti / Ce mirare că sunt, zicea poetul. Se cuvine să încerc să pun într-o manieră proprie, adică într-un singur cuvânt, cuvintele poetului alături de o explicaţie ştiinţifică pe care o au cei iniţiaţi cum că universul are căile lui când trimite doi oameni unul spre celălalt. Cuvântul meu este ăla simplu de plin: uimire.

Se mai cuvine să spun că primele două replici pot aparţine unor persoane diferite sau aceleiaşi persoane care are curajul să se privească în oglinda celuilalt. N-aş vrea să vă încurc, luaţi-le cum vă vin.

Se mai cuvine să spun că recunoaştere înseamnă să recunoşti şi să te recunoşti. Să recunoşti că în fiecare întâlnire cunoşti pe cineva şi te mai cunoşti pe tine.

Se mai cuvine să mulţumesc. Pentru că există soarele ăsta, într-o după-amiază rece, care ne încălzeşte pe toţi, fără să ceară nimic în schimb.


 Pentru că există zâmbet şi pentru că există bucuria descoperirii. Pentru că există apă caldă.

Se mai cuvine să spun că simt că mi-e dor de oameni care poate nici nu ştiu că exist. Pe care nu i-am întâlnit niciodată. Dar prin faptul că i-am citit sau că-i citesc şi ceva din ce transmit ei acolo, ajunge la mine, făcându-mi bine, mă face să îndrăznesc să spun că îmi sunt dragi.

Se mai cuvine să spun: aveţi grijă ce vă doriţi, că s-ar putea îndeplini!

Se mai cuvine să spun că-mi doresc ca gândurile cele mai bune şi frumoase să ia formă de oameni.

Se mai cuvine să spun că nu înţelegeam de ce aud muzică, din moment ce nu aveam căştile. Dar e irelevant.

S-ar mai cuveni să spun câteva lucruri, dar chiar nu vreau să fiu necuviincioasă.

Şi se mai cuvine să nu mai pierd timpul din moment ce deja am început.

PS: 
[Între timp, mi-am schimbat oraşul, mi-am găsit jumătatea şi o să scot o carte. M-am întors aici, deşi în scris nu poţi pleca decât scriind. Voi ce-aţi mai făcut?]

joi, 26 septembrie 2013

Stolurile din capul meu



[Începuturi: ce bine că există atâtea cuvinte nespuse]



Nu prea am mai scris şi nici n-am mai citit în ultima vreme,  pentru că am ascultat foarte mult. Am stat şi am ascultat oameni, locuri, muzici şi m-am ascultat şi pe mine, pe îndelete.

Am văzut şi câteva filme.
The Best Offer (2013)
(foto Lanternativa)


What the fuck!, mi-am zis cu o uimire barocă, la primele cuvinte subtitrate: "Pieptar nupţial din lemn de pin, cu filigran în formă de rândunică şi balamale forjate în formă de boboc de lalea."
Dacă aveţi chef de o poveste cu un licitator/evaluator iubitor de opere de artă care poartă mereu mănuşi, o tânără misterioasă care n-a mai ieşit de 12 ani din vila în care locuieşte, un tip amabil care poate repara orice, inclusiv foehnul cu care şi-ar fi uscat părul, soţia lui Jules Verne, dacă vă place puzzle şi vă încântă muzica lui Ennio Morricone şi dacă simţiţi că puteţi asezona replici precum:
- Lambert, eşti căsătorit?
- Da. De aproape 30 de ani.
- Şi cum e să locuieşti cu o femeie?
- Ca şi cum ai participa la o licitaţie. Nu ştii niciodată dacă oferta ta va fi cea mai bună.
- Robert, crezi că iubirea se poate simula?
- Aş spune că nu poate fi simulată în totalitate.
- Dacă putem afirma că iubirea este o operă de artă.
- Ar fi fabulos. Cum s-ar putea vinde la licitaţie?,
vă propun cea mai bună ofertă pentru o după-amiază leneşă: The Best Offer (2013)
 Dincolo de clişee, altele câteva din filmul ăsta – imagini, secvenţe, snipetturi - mi-au surâs discret, concurând cu Gioconda: "Fiecare fals ascunde ceva autentic. Reproducând munca altcuiva, falsificatorul cedează ispitei de a-şi lăsa propria amprentă care îl trădează şi-i dezvăluie propria sensibilitate autentică: un detaliu insignifiant, o tuşă insesizabilă."
Şi când spun clişeu, mă refer şi la erotismul sălbăticiei unui gest copilăresc.


Ok, am văzut şi The Perks of Being a Wallflower (2012). Tot ce pot să vă zic e: luaţi-l ca pe o limonadă cu mentă şi miere, luaţi-l simplu, ca pe o plimbare într-o seară. Poate pentru că veţi avea impresia că aţi mai fost pe-acolo, poate pentru că are o muzică faină cum ar fi Asleep (The Smiths) sau Come on Eileen (Dexys Midnight Runners), poate pentru că pe alocuri veţi zâmbi. Nu mai spun că la un moment dat şi încă neluat s-ar putea să vă simţiţi infiniţi. Ceea ce nu-i chiar atât de plictisitor...

Ce v-am adus: un buchet de fragi, o tochitură dobrogeană, o linişte foarte înaltă şi nişte tapparelle înflorite:



[Nu ştii ce fel de pasăre eşti până când nu-ţi încerci aripile]