Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

marți, 27 ianuarie 2015

Cazemate calde şi înnoptate



[Alte încăperi, aceleaşi tăceri]
Există oameni care atunci când tac sunt uşi ferecate. E o tăcere masivă din lemn de nuc pe care nu-ţi vine să-l baţi ca să nu dai ca nuca-n perete. Şi nici să intri pe fereastră ca să descui. Îţi ciuleşti urechile să le auzi pasărea dinăuntru care-i o nepăsare. Şi tu ai fost cândva aşa. Ţi-ai luat zborul. Cine a zburat măcar o dată n-are cum să mai uite întinderea aripilor. Seducere aminte.



[La-nceput a fost blogul]
De când cu facebook-ul, am scris tot mai puţin în blog. Mi-e dor de blogăreala aia ca o bulgăreală în cazemate calde şi înnoptate. De cuvintele adunate în (ju)căuş. De tot acel glovestory în orice (ano)timp sufletesc. Să-mi scot creionul de sub unghii sau creIoana.



[Viaţa e în altă parte 
Am lăsat deoparte viaţa din carte] 
M-am înnoit cu tine
Întuuindu-mă
Simplificându-l pe doi dinnoi
sau cum zicea Celan: Sunt tu, abia când sunt eu,  
făcând elogiul depărtării


m-am apropiat de tine când  
(gând:) îmi duceai dorul şi mai departe 
prin fantoamne ruginite pe la frunze



de partea cealaltă a zării 
depărtarea se scria în cuvinte mute


[Dacă mai contează]
 Dacă mai contează, niciodată nu este prea târziu sau în cazul meu, prea devreme, să fii cum îţi doreşti tu. Nu există vreo limită de timp, poţi începe oricând doreşti. Te poţi schimba sau poţi rămâne la fel. Nu există reguli pentru asta. Putem trăi din plin sau putem irosi totul. Sper ca tu să trăieşti din plin. Sper să vezi lucruri uimitoare. Sper să ai sentimente pe care nu le-ai mai simţit înainte. Sper să întâlneşti oameni cu perspective diferite. Sper să trăieşti o viaţă de care să fii mândră. Dacă descoperi că nu este aşa, sper să ai puterea s-o iei de la capăt.


Unii oameni sunt născuţi să stea pe malul unui râu. Unii ca să fie loviţi de fulger. Unii ca să aibă ureche muzicală. Unii ca să fie artişti. Unii ca să înoate. Unii ca să se priceapă la nasturi. Unii ca să ştie versurile lui Shakespeare. Unii ca să fie mame. Şi alţi oameni... ca să danseze.

 (dintr-un film cu un tip Nasture, într-adevăr, un film cu multe găici: The Curious Case of Benjamin Button)



 [îndrăgostoirea] 
Şi-ţi turuie mâinile
când te ia inima pe dinainte
 - despre neajunsul cuvintelor plecate







muzicaldă:
Un nouveau Soleil, M83
(PS: primele 2 imagini: Yulia Moschinetskaya)

joi, 9 octombrie 2014

Castane




Nevoia de a  scrie - un cald aşternut din care ai ieşit şi patul rămas nestrâns.


Scriam demult despre oraşul meu care mă caută. Nu m-am simţit niciodată acasă în oraşul meu natal, Craiova. Sentimentul unei azvârliri, ţăcănitul de ceas mecanic al unor paşi care se mişcau pe stradă. Impulsul de a pleca mereu: orice plecare e o neajungere.

Se pare că toate drumurile din mine au dus spre tine. De-acum nu mă mai pot rătăci. Dimineaţa chipului tău îmi aminteşte că în fiecare zi sunt acasă. Şi tu îmi eşti. Zi şi noapte.
 

Altminteri, toamna şi-a pus flori la rever.



Şi restul e muzică: Brian Crain, Wind


marți, 30 septembrie 2014

(Re)cunoaşteri şi începuturi



- Simţeam că tu erai, dar nu ştiam de unde să te iau.
- Eu sunt, da.
 foto: Beginners (2010)

 Ce bine că eşti / Ce mirare că sunt, zicea poetul. Se cuvine să încerc să pun într-o manieră proprie, adică într-un singur cuvânt, cuvintele poetului alături de o explicaţie ştiinţifică pe care o au cei iniţiaţi cum că universul are căile lui când trimite doi oameni unul spre celălalt. Cuvântul meu este ăla simplu de plin: uimire.

Se mai cuvine să spun că primele două replici pot aparţine unor persoane diferite sau aceleiaşi persoane care are curajul să se privească în oglinda celuilalt. N-aş vrea să vă încurc, luaţi-le cum vă vin.

Se mai cuvine să spun că recunoaştere înseamnă să recunoşti şi să te recunoşti. Să recunoşti că în fiecare întâlnire cunoşti pe cineva şi te mai cunoşti pe tine.

Se mai cuvine să mulţumesc. Pentru că există soarele ăsta, într-o după-amiază rece, care ne încălzeşte pe toţi, fără să ceară nimic în schimb.


 Pentru că există zâmbet şi pentru că există bucuria descoperirii. Pentru că există apă caldă.

Se mai cuvine să spun că simt că mi-e dor de oameni care poate nici nu ştiu că exist. Pe care nu i-am întâlnit niciodată. Dar prin faptul că i-am citit sau că-i citesc şi ceva din ce transmit ei acolo, ajunge la mine, făcându-mi bine, mă face să îndrăznesc să spun că îmi sunt dragi.

Se mai cuvine să spun: aveţi grijă ce vă doriţi, că s-ar putea îndeplini!

Se mai cuvine să spun că-mi doresc ca gândurile cele mai bune şi frumoase să ia formă de oameni.

Se mai cuvine să spun că nu înţelegeam de ce aud muzică, din moment ce nu aveam căştile. Dar e irelevant.

S-ar mai cuveni să spun câteva lucruri, dar chiar nu vreau să fiu necuviincioasă.

Şi se mai cuvine să nu mai pierd timpul din moment ce deja am început.

PS: 
[Între timp, mi-am schimbat oraşul, mi-am găsit jumătatea şi o să scot o carte. M-am întors aici, deşi în scris nu poţi pleca decât scriind. Voi ce-aţi mai făcut?]