Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 3 mai 2017

Dragostea în vremea e-mail-urilor: Elixirul dragostei, Eric-Emmanuel Schmitt

Louise,
Dacă mă auzi, bună ziua. Dacă nu vrei să mă asculţi, adio. În funcţie de reacţia ta, această scrisoare va constitui sfârşitul corespondenţei noastre.
           Adam,
Orice concesie mă costă. Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune, într-o mică garsonieră cordială, prefer pur şi simplu să mă trezesc în stradă.
Eric-Emmanuel Schmitt aruncă în jocul scriiturii o formulă despre care ştie sigur că n-are cum să dea greş la public: schimbul de scrisori - mizând pe curiozitatea cititorului când vine vorba de intimătăţile unui cuplu, aduce un Adam şi o Louise care au fost iubiţi într-o relaţie pasională din care Louise s-a mutat, schimbând Parisul cu Montrealul. Adam încearcă să-i propună o prietenie pe care n-au avut-o, tocmai pentru că aceasta ar fi o continuare logică a iubirii adevărate, zice el. Şi de-aici începe o întreagă aventură care se desfăşoară sub ochii noştri sub forma unor mesaje care dau corpor(e)alitate unui el şi o ea, fermecători şi irezistibili, cu o minte nemaipomenit de frumoasă. Replicile celor doi sunt adevărate mingi de fileu şi de fiecare dată înscriu, reţeta fiind: Provocare!  Femeile iubesc dragostea, bărbaţii fac dragoste”. (Adam) „În locul tău, aş crăpa de plictis. Nu mai e nicio aventură să tot repeţi aventuri.”(Louise)
Din stârnirea lor, cititorul are numai de câştigat, aceştia luând în discuţii pline de savoare şi umor deştept: flirtul, sexul, diferenţa dintre dorinţă şi iubire, timpul care scade pasiunea în favoarea ataşamentului, gelozia, fidelitatea, admiraţia, inteligenţa, adulterul, căsătoria, manipularea, toate acestea care fac o regulă de doi simplă.
„Dragă Louise, mă consider, vai, dezolant de ponderat. Din când în când, mă voi bucura să mă reîntorc la natură, să las să se afirme bestia din mine, să mă dedau tandreţii fără cuvinte a sexului pentru sex. ”
„Dragă Adam, sexul nu are morală, iată motivul pentru care oamenii îşi impun să aibă una. Graţie interdicţiilor am părăsit jungla pentru oraş. Nu te mai necăji că ai ajuns o fiinţă ponderată, asta dovedeşte că ai depăşit stadiul de primat.”
Alteori, epistolele redau pasaje descriptive pline de farmec: „La Montreal ninge, e mai proaspăt, mai luminos decât primăvara, oraşul a căpătat un aer cochet şi virginal.” (Louise)
Dacă Louise îşi dorea să afle elixirul dragostei, nu pentru a şi-l administra ei, lui Adam sau altcuiva, ci pentru a înţelege dacă dragostea ţine de un proces chimic sau de un miracol spiritual, cititorul poate fi sigur că a băut din poţiunea seducătoare pe care o exercită cuvintele lor scrise.
Corespondenţa celor doi rămâne uimitoare: nu discută din dragoste, ci despre dragoste? „Poţi fi stăpân pe ce gândeşti, dar niciodată pe ce simţi”. (Louise) 



miercuri, 25 ianuarie 2017

Acasă




Dintotdeauna m-am gândit că spaţiile pe care ni le dorim sau le putem alege pentru a le locui ne reprezintă. Nu mi-au plăcut niciodată casele mari, cu multe încăperi, îmi lăsau impresia de îndepărtare între îmbrăţişări şi sentimentul unui gol sufletesc, al rigidităţii în gesturile mici, calde şi tandre, un fel de a fugi de tine însuţi prin toate camerele, în speranţa că poate chiar o să te pierzi în hol. Recunosc, nu am luat niciodată în calcul ideea de a avea copii, pentru că mi-am dat seama prin facultate că nu vreau să fiu mamă în momentul în care am ascuns ciocolata, ca să n-o împart cu vecinul de la parter, David, care avea 5 ani şi era foarte lacom şi prost crescut. Poate şi divorţul părinţilor mei când aveam 8 ani şi faptul că am crescut doar cu mama m-a influenţat în a nu-mi dori aşa ceva, deşi, paradoxal, copiii şi animalele sunt înnebuniţi după mine. Mi-am dorit o garsonieră micuţă, caldă, cu multe cărţi, pat, lampă, un bonsai, un scrabble şi spaţii pe care să le populez eu cu tot ceea ce mă face să mă simt acasă: parfum, fotografii, vază cu flori de sezon, fructe în coş de răchită, un balansoar din dor de scrânciob, ceaiuri şi suport din lemn de vinuri, pentru a-mi încuraja acel un singur pahar pe care-l pot duce fără să mă ameţesc. În timp, am învăţat că nu poţi locui o persoană, astfel încât să-i umpli simţurile şi sufletul şi să-i poţi bate în tâmple zilnic ca şi când/gând sau să-i faci inima să bată ca şi cum ar urca scările în fugă, de fiecare dată când te vede, dar poţi avea un loc al tău care să te primească cu braţele deschise, fără fandoseli, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat de când s-a zămislit uşa. Cel mai frumos din casă e ca atunci când ajungi acasă, să ştii că ai fost aşteptat(ă), dorit(ă), că timpul s-a încurcat ca prostul în ore, clepsidre şi cuci cu acelaşi gând: de-abia aştept să vii, de-abia aştept să vii. Tot ce voiam să spun, de fapt, când am început să scriu asta, este că „acasă” este cel mai încăpător cuvânt din lume, aşa cum „niciodată” este cel mai lung şi că, deşi m-am încăpăţânat mereu să cred că acasă este celălalt, nu este adevărat. Acasă eşti tu însuţi/însăţi şi te întorci la tine de fiecare dată, ca-n cântecul ăla cu mă-ntorc la tine iar şi iar mare albastră, (codru verde şi munte maro), dar cântat de Dorian, nu de obositul de Iordăchioaie. Numai atunci când eşti cu adevărat acasă, poţi primi pe cine vrei înăuntrul tău.


duminică, 17 iulie 2016

Despre timp, prietenie, singurătate, iubire, viaţă, moarte şi alte (ză)dărnicii



 


Lucrurile zboară pe lângă noi. Nimeni nu le poate prinde. Aşa ne trăim noi viaţa.”, scrie protagonistul din „Ascultă cum cântă vântul”. Afirmaţia lui trădează sinceritatea scriitorului, aş spune. Însă din ipostaza cititorului, tocmai acest talent îmbibat cu fler scriitoricesc de a prinde cele mai subtile mecanisme sufleteşti în substanţa timpului ireversibil, mă face să-i caut şi să-i savurez cărţile. „Am ieşit din restaurant pe un amurg splendid. Ne-am plimbat alene prin cartierul docurilor. […] M-a strâns de mână. – Cred că o să mă simt foarte singură după ce pleci. [...] De mult n-am mai simţit aşa parfumul verii. Aerul oceanului, sirenele în larg, pielea catifelată a mâinii de fată, mireasma suavă a şamponului de lămâie, briza de seară, speranţe firave, fantezie estivală...”
Personajele lui Haruki nu dau lecţii de viaţă, ele doar îţi povestesc simplu viaţa lor: „A fost o vreme când oricine îşi dorea să fie impasibil.[...] Dacă poţi să spui despre un frigider vechi care nu se dezgheaţă singur tot anul, că-i impasibil, ştiind câtă nevoie are să se dezgheţe, atunci şi cu mine se întâmpla acelaşi lucru.” A-ţi povesti viaţa e un prilej de a (te) găsi şi de a (te) înţelege: „Mă gândesc să scriu romane. – Ce fel de romane? – Bune. Pe gustul meu. Nu cred că am cine ştie ce talent. Măcar să scriu ceva care să fie revelator şi pentru mine. Altfel n-are sens. Nu?”
Intimitatea cadrului aşază cititorul într-o atmosferă degajată, în imediata apropiere a gesturilor familiare: „A sunat telefonul. Pe jumătate adormit în şezlongul de răchită, mai aruncam câte un ochi şi la cartea rămasă deschisă, total absent însă. O ploaie torenţială cu stropi mari udase bine frunzele copacilor din grădină. Când s-a oprit, s-a stârnit un vânt umed [...] Acum flutura domol perdeaua.” Scrisul lui Murakami este impregnat cu naturaleţea emoţiilor presimţite în spatele gesturilor: „În vocea ei se desluşea o oarecare prudenţă, de parcă se pregătea să aşeze nişte pahare fragile pe o masă instabilă.”
Personajele din această trilogie care include şi „În căutarea oii fantastice”: naratorul, Şobolanul, barmanul J sunt reprezentative pentru scrisul niponului: protagonişti care-şi aşază destinul în curgerea timpului, tot atâtea voci ale autorului. Sinceritatea, simplitatea, experienţele, intensitatea trăirilor, amintirile lor şi încercarea de a da un rost propriilor vieţi îi înscrie în firescul existenţei. Din cele 15 cărţi citite nu prea am reuşit să ţin minte nume de personaje. Poate pentru că poveştile lor curg într-una care se completează cu fiecare carte în parte. Coordonatele sunt aceleaşi: nevoia de a iubi şi de a fi iubit, singurătatea, rutina, moartea, viaţa, prietenia, terapia prin scris. Alte tăceri, aceleaşi încăperi.
„Nu există scriere perfectă. Aşa cum nu există nici deznădejde absolută.” Romanele lui Haruki reuşesc să surprindă perfect imperfecţiunea sufletului. Imprevizibilitatea trăirilor. Iar faptul că există cineva care, deşi nu-ţi cunoaşte tăcerile, poate să ţi le scrie în cuvintele lui, face ca singurătatea să poată fi întâmpinată cu cărţile deschise.