vineri, 25 ianuarie 2019

Transparenţa - Radu Vancu, un Megaroman




Megaromanul Transparenţa ar putea da numele unui tablou: doi îngeri pentru un mileniu transparent” pictat de Luis Royo. Dacă Royo ar scrie versul ăsta: „Căci nimic nu e mai trist decât să nu fii transparent - şi să-ţi vină lumina din afară.” La urma umbrei, aş spune că nu facem lumină pământului degeaba, din moment ce iubim în ani lumină şi că Transparenţa e un roman al luminii-iubirii traduse din limba norilor, seduse în literatură: „o Mega tradusă în limba norilor, transparentă şi strălucitoare, lumină pentru ochi bolnavi, alunecând pe cer deasupra străzilor din Sibiu”.
(De) la început a fost Mega: „trupul fragil al Megăi în care se contorsionase toată viaţa mea anterioară, toate cele două decenii ale existenţei mele în irealitatea imediată, toate amintirile mele, şi cele despre trecut, şi cele despre viitor, deopotrivă. Corpul ei slăbuţ era muzica mea, era târgul meu de vechituri, era bordelul meu, era cimitirul meu.” Transparenţa diminuează corpurile care lunecă în splendoarea imponderabilităţii, extrăgându-se din realitate: „După ce făceam dragoste, simţeam că nu numai trupurile noastre, ci noi înşine venim de foarte departe şi încă nici măcar nu ne-am ajuns din urmă.” Realitatea Megăi e pentru protagonist unica realitate.
Dragostea, viaţa, adevărul, moartea, literatura, scrisul, poezia, suferinţa, tristeţea, singurătatea, credinţa, arta sunt vizibile în „Transparenţa”, desprinse dintr-un imparadised” tărâm, o lume vrăjită, „cea mai invizibilă dintre lumile posibile”.
Graalajul cu personajele sale memorabile: Ilie, Karina, Codruţa, Sabra, Sorinache, Lex, Reini, prinse în potirul cu discuţii savuroase mi-a amintit de atmosfera fascinantă de la Clubul Şarpelui din Şotronul lui Cortazar. Portretul făcut de Radu personajului Radu Vancu din roman, „prea citaţionist şi grandilocvent” pentru gustul naratorului, admirabilă autoironie şi asumare, exerciţiu de corpo(i)realitate a sincerităţii.
„Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa, literatura e o formă de terorism, iar terorismul e nimic pe lângă suflet... tot ce scriem cândva va fi adevărat” sunt reperele unui paradis regăsit de o frumuseţe tragică pe care am întâlnit-o şi la Hrabal, un fel sfâşietor de a scrie cu tremurul norilor şi cu foşnet de frunze.
Romanul este dens, grafomania declarată a lui Radu e una miezoasă, substanţială, în fapt(ă) e un mod de a trăi, ca la Nabokov. Aş mai spune că e un roman absolut: de dragoste, magic, mistic, erotic, filosofic, iniţiatic, dacă acestea nu ar fi deja transparente.
„Aş scrie orice, până şi proză,” mărturisea Radu în jurnalul său. Romanul Transparenţa este o trans scriere a poeziei sale, poetul şi prozatorul întâlnindu-se mereu în acelaşi topos intim: „Nu se poate evada din inimă, fiindcă inima nu-i un spaţiu.”(Jurnal)


marți, 14 noiembrie 2017

(os)tentativă de suicid cu pistol de lipit; rafturi de ieri, drafturi de azi


Rafturile de ieri nu sunt drafturile de azi, pentru că iubirile, bibelouri de porţelan nu mai au greutate, se pot sparge tăcute în câte un Send cu attachment. (Ete) scârţ (!) din Timişoara nu e un moft pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. E un bâlci al deşertăciunilor în care te ghidează memoria afectivă când ceasul cu cuc îşi dă orele înapoi, trimiţându-te într-o lume în care păşeai la grădiniţă cu pâslari. Pe urmele vătuite ale unor ani, senzaţia învârtirii cheiţei din piept a unei jucării chinezeşti fără baterie porneşte mecanica inimii. Strălucirea prăfuită a televizorului alb-negru Diamant, discurile electrecord învârtindu-şi propriul record fără să-ţi dea atac de cord, frigiderul Fram cu îngheţată polară la care te uitai ca la urs, maşinile de (des)cusut tivul minţilor înguste, crema pantofilor - marca Guban te puteau duce firesc la (os)tentativă de suicid: cu pistol de lipit - nedezlipit de trusa de convieţuire în armonie cu toate firele a meşterului casei. Pentru că o mie şi una de nopţi româneşti începeau când se lua lumina şi nu-ţi mai rămânea decât Răpirea din serai, fă-ţi rai din ce ai. Dincolo de cele mai largi gâturi ale sticlelor de lapte, maşina de tocat carne şi cea de fărâmiţat nucă mărunţeau impresia suculentă din expresia ca nuca în perete. Păpuşile de Arădeanca şi cutiile cartonate ale unor jocuri pe care sperai să le primeşti de Crăciun făceau să foşnească staniolul pândelor din ajun cu bate flerul cât e cald. Porcuşorii puşculiţe înghit cu lăcomie fiecare amintire, nu ţi-era dor de/vreme, însă obiectele din jurul tău te proiectează într-o voluptate intimă a retrăirii timpului sferic fără monedă de schimb, cu monada iluzoriei libertăţi a orelor descinse copilăreşte din burta unui peşte de acvariu cu milieuri.















miercuri, 3 mai 2017

Dragostea în vremea e-mail-urilor: Elixirul dragostei, Eric-Emmanuel Schmitt

Louise,
Dacă mă auzi, bună ziua. Dacă nu vrei să mă asculţi, adio. În funcţie de reacţia ta, această scrisoare va constitui sfârşitul corespondenţei noastre.
           Adam,
Orice concesie mă costă. Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune, într-o mică garsonieră cordială, prefer pur şi simplu să mă trezesc în stradă.
Eric-Emmanuel Schmitt aruncă în jocul scriiturii o formulă despre care ştie sigur că n-are cum să dea greş la public: schimbul de scrisori - mizând pe curiozitatea cititorului când vine vorba de intimătăţile unui cuplu, aduce un Adam şi o Louise care au fost iubiţi într-o relaţie pasională din care Louise s-a mutat, schimbând Parisul cu Montrealul. Adam încearcă să-i propună o prietenie pe care n-au avut-o, tocmai pentru că aceasta ar fi o continuare logică a iubirii adevărate, zice el. Şi de-aici începe o întreagă aventură care se desfăşoară sub ochii noştri sub forma unor mesaje care dau corpor(e)alitate unui el şi o ea, fermecători şi irezistibili, cu o minte nemaipomenit de frumoasă. Replicile celor doi sunt adevărate mingi de fileu şi de fiecare dată înscriu, reţeta fiind: Provocare!  Femeile iubesc dragostea, bărbaţii fac dragoste”. (Adam) „În locul tău, aş crăpa de plictis. Nu mai e nicio aventură să tot repeţi aventuri.”(Louise)
Din stârnirea lor, cititorul are numai de câştigat, aceştia luând în discuţii pline de savoare şi umor deştept: flirtul, sexul, diferenţa dintre dorinţă şi iubire, timpul care scade pasiunea în favoarea ataşamentului, gelozia, fidelitatea, admiraţia, inteligenţa, adulterul, căsătoria, manipularea, toate acestea care fac o regulă de doi simplă.
„Dragă Louise, mă consider, vai, dezolant de ponderat. Din când în când, mă voi bucura să mă reîntorc la natură, să las să se afirme bestia din mine, să mă dedau tandreţii fără cuvinte a sexului pentru sex. ”
„Dragă Adam, sexul nu are morală, iată motivul pentru care oamenii îşi impun să aibă una. Graţie interdicţiilor am părăsit jungla pentru oraş. Nu te mai necăji că ai ajuns o fiinţă ponderată, asta dovedeşte că ai depăşit stadiul de primat.”
Alteori, epistolele redau pasaje descriptive pline de farmec: „La Montreal ninge, e mai proaspăt, mai luminos decât primăvara, oraşul a căpătat un aer cochet şi virginal.” (Louise)
Dacă Louise îşi dorea să afle elixirul dragostei, nu pentru a şi-l administra ei, lui Adam sau altcuiva, ci pentru a înţelege dacă dragostea ţine de un proces chimic sau de un miracol spiritual, cititorul poate fi sigur că a băut din poţiunea seducătoare pe care o exercită cuvintele lor scrise.
Corespondenţa celor doi rămâne uimitoare: nu discută din dragoste, ci despre dragoste? „Poţi fi stăpân pe ce gândeşti, dar niciodată pe ce simţi”. (Louise)