Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

duminică, 17 iulie 2016

Despre timp, prietenie, singurătate, iubire, viaţă, moarte şi alte (ză)dărnicii



 


Lucrurile zboară pe lângă noi. Nimeni nu le poate prinde. Aşa ne trăim noi viaţa.”, scrie protagonistul din „Ascultă cum cântă vântul”. Afirmaţia lui trădează sinceritatea scriitorului, aş spune. Însă din ipostaza cititorului, tocmai acest talent îmbibat cu fler scriitoricesc de a prinde cele mai subtile mecanisme sufleteşti în substanţa timpului ireversibil, mă face să-i caut şi să-i savurez cărţile. „Am ieşit din restaurant pe un amurg splendid. Ne-am plimbat alene prin cartierul docurilor. […] M-a strâns de mână. – Cred că o să mă simt foarte singură după ce pleci. [...] De mult n-am mai simţit aşa parfumul verii. Aerul oceanului, sirenele în larg, pielea catifelată a mâinii de fată, mireasma suavă a şamponului de lămâie, briza de seară, speranţe firave, fantezie estivală...”
Personajele lui Haruki nu dau lecţii de viaţă, ele doar îţi povestesc simplu viaţa lor: „A fost o vreme când oricine îşi dorea să fie impasibil.[...] Dacă poţi să spui despre un frigider vechi care nu se dezgheaţă singur tot anul, că-i impasibil, ştiind câtă nevoie are să se dezgheţe, atunci şi cu mine se întâmpla acelaşi lucru.” A-ţi povesti viaţa e un prilej de a (te) găsi şi de a (te) înţelege: „Mă gândesc să scriu romane. – Ce fel de romane? – Bune. Pe gustul meu. Nu cred că am cine ştie ce talent. Măcar să scriu ceva care să fie revelator şi pentru mine. Altfel n-are sens. Nu?”
Intimitatea cadrului aşază cititorul într-o atmosferă degajată, în imediata apropiere a gesturilor familiare: „A sunat telefonul. Pe jumătate adormit în şezlongul de răchită, mai aruncam câte un ochi şi la cartea rămasă deschisă, total absent însă. O ploaie torenţială cu stropi mari udase bine frunzele copacilor din grădină. Când s-a oprit, s-a stârnit un vânt umed [...] Acum flutura domol perdeaua.” Scrisul lui Murakami este impregnat cu naturaleţea emoţiilor presimţite în spatele gesturilor: „În vocea ei se desluşea o oarecare prudenţă, de parcă se pregătea să aşeze nişte pahare fragile pe o masă instabilă.”
Personajele din această trilogie care include şi „În căutarea oii fantastice”: naratorul, Şobolanul, barmanul J sunt reprezentative pentru scrisul niponului: protagonişti care-şi aşază destinul în curgerea timpului, tot atâtea voci ale autorului. Sinceritatea, simplitatea, experienţele, intensitatea trăirilor, amintirile lor şi încercarea de a da un rost propriilor vieţi îi înscrie în firescul existenţei. Din cele 15 cărţi citite nu prea am reuşit să ţin minte nume de personaje. Poate pentru că poveştile lor curg într-una care se completează cu fiecare carte în parte. Coordonatele sunt aceleaşi: nevoia de a iubi şi de a fi iubit, singurătatea, rutina, moartea, viaţa, prietenia, terapia prin scris. Alte tăceri, aceleaşi încăperi.
„Nu există scriere perfectă. Aşa cum nu există nici deznădejde absolută.” Romanele lui Haruki reuşesc să surprindă perfect imperfecţiunea sufletului. Imprevizibilitatea trăirilor. Iar faptul că există cineva care, deşi nu-ţi cunoaşte tăcerile, poate să ţi le scrie în cuvintele lui, face ca singurătatea să poată fi întâmpinată cu cărţile deschise.

marți, 27 ianuarie 2015

Cazemate calde şi înnoptate



[Alte încăperi, aceleaşi tăceri]
Există oameni care atunci când tac sunt uşi ferecate. E o tăcere masivă din lemn de nuc pe care nu-ţi vine să-l baţi ca să nu dai ca nuca-n perete. Şi nici să intri pe fereastră ca să descui. Îţi ciuleşti urechile să le auzi pasărea dinăuntru care-i o nepăsare. Şi tu ai fost cândva aşa. Ţi-ai luat zborul. Cine a zburat măcar o dată n-are cum să mai uite întinderea aripilor. Seducere aminte.



[La-nceput a fost blogul]
De când cu facebook-ul, am scris tot mai puţin în blog. Mi-e dor de blogăreala aia ca o bulgăreală în cazemate calde şi înnoptate. De cuvintele adunate în (ju)căuş. De tot acel glovestory în orice (ano)timp sufletesc. Să-mi scot creionul de sub unghii sau creIoana.



[Viaţa e în altă parte 
Am lăsat deoparte viaţa din carte] 
M-am înnoit cu tine
Întuuindu-mă
Simplificându-l pe doi dinnoi
sau cum zicea Celan: Sunt tu, abia când sunt eu,  
făcând elogiul depărtării


m-am apropiat de tine când  
(gând:) îmi duceai dorul şi mai departe 
prin fantoamne ruginite pe la frunze



de partea cealaltă a zării 
depărtarea se scria în cuvinte mute


[Dacă mai contează]
 Dacă mai contează, niciodată nu este prea târziu sau în cazul meu, prea devreme, să fii cum îţi doreşti tu. Nu există vreo limită de timp, poţi începe oricând doreşti. Te poţi schimba sau poţi rămâne la fel. Nu există reguli pentru asta. Putem trăi din plin sau putem irosi totul. Sper ca tu să trăieşti din plin. Sper să vezi lucruri uimitoare. Sper să ai sentimente pe care nu le-ai mai simţit înainte. Sper să întâlneşti oameni cu perspective diferite. Sper să trăieşti o viaţă de care să fii mândră. Dacă descoperi că nu este aşa, sper să ai puterea s-o iei de la capăt.


Unii oameni sunt născuţi să stea pe malul unui râu. Unii ca să fie loviţi de fulger. Unii ca să aibă ureche muzicală. Unii ca să fie artişti. Unii ca să înoate. Unii ca să se priceapă la nasturi. Unii ca să ştie versurile lui Shakespeare. Unii ca să fie mame. Şi alţi oameni... ca să danseze.

 (dintr-un film cu un tip Nasture, într-adevăr, un film cu multe găici: The Curious Case of Benjamin Button)



 [îndrăgostoirea] 
Şi-ţi turuie mâinile
când te ia inima pe dinainte
 - despre neajunsul cuvintelor plecate







muzicaldă:
Un nouveau Soleil, M83
(PS: primele 2 imagini: Yulia Moschinetskaya)

joi, 9 octombrie 2014

Castane




Nevoia de a  scrie - un cald aşternut din care ai ieşit şi patul rămas nestrâns.


Scriam demult despre oraşul meu care mă caută. Nu m-am simţit niciodată acasă în oraşul meu natal, Craiova. Sentimentul unei azvârliri, ţăcănitul de ceas mecanic al unor paşi care se mişcau pe stradă. Impulsul de a pleca mereu: orice plecare e o neajungere.

Se pare că toate drumurile din mine au dus spre tine. De-acum nu mă mai pot rătăci. Dimineaţa chipului tău îmi aminteşte că în fiecare zi sunt acasă. Şi tu îmi eşti. Zi şi noapte.
 

Altminteri, toamna şi-a pus flori la rever.



Şi restul e muzică: Brian Crain, Wind