Miresmerii

Am o exacerbată sensibilitate olfactivă. Dar nu aş ajunge să ucid ca Jean-Baptiste Grenouille.

Nu rezist la mirosurile neplăcute.

Îmi aduc aminte cât am suferit într-un autocar când plecasem cu nişte prieteni la munte şi a urcat cineva mirosind a transpiraţie, picioare nespălate şi ceapă. Mă ţineam de mirosul unei coji de portocală, ca un naufragiat de Mesajul dintr-o sticlă al celor de la The Police, în timp ce tipa de lângă mine îmi spunea: uite ce peisaje!

Alt topos al amintirii: eu cu un cârlig de prins rufe pe nas, în trecere, prin bucătăria în care bunică-mea pregătea murături. Mirosul de oţet - insuportabil. Eu, arzând de febră, când mi-a zis bunică-mea că-mi pune ciorapi cu oţet, am început să dârdâi de frig.

Însă mă înnebunesc după miresmeriile de tot felul, despre care am mai şi scris:

Mirosul de atelier cu mâzgăleli şi frământări artistice intitulate Desemne şi figuri năucitoare: acuarele şi plastilină.

Mirosul obrajilor geruiţi, al pleoapelor argintate de fulgi, al cohortei de îngeri din zăpadă şi al păturii de pe sania cu tălpici.

Mirosul proaspăt copt al poftei aburinde, mirosul cozonacilor.

Mirosul pârguit văratic al piersicilor care mă dezbracă, pentru că, din orice parte le-aş apuca să le mănânc, tot mă murdăresc.

Mirosul de iască al insomniilor cu hău de cearcăne şi tâmple grele ca o pereche de bocanci plini de noroi uscat, uitaţi într-o mansardă.

Mirosul norocului căutat cu mâini febrile, în liliacul cu cinci petale albe sau mov.

Mirosul de crizanteme, ceaţă şi ploaie care mă poate rătăci o zi întreagă şi tot el mă aduce de unde am plecat. Tocmai din toamnă.

..........................

Dacă aţi văzut o siluetă zveltă şi înaltă care merge cu ochii mijiţi şi mâinile întinse, nu pe marginea blocurilor şi la ore pline de lună, ci după mirosuri plăcute, eu sunt aceea.

Pentru că eram cam abătută, m-a dus C., la Sephora Mandragora şi am probat nişte parfumuri. 

Mi-ar fi plăcut să am aparat de fotografiat şi s-o pozez pe C. când încerca parfumurile. Endorfinele dansau în zâmbetul gol. La un moment dat m-am uitat să văd unde are tălpile, pentru că mi se părea că levitează. Şi pentru că toate acele plutiri trebuiau să poarte un nume, eu mi-am ales pentru când voi avea bani:

poemul proaspăt al pajiştei cu margarete:
Daisy, Marc Jacobs

şi

Valentina de la Valentino,
pentru că, dacă mă cheamă şi Valentina, mi-ar Veni să Vin degrabă alb.

A fost ca şi cum aş fi mirosit nişte vise.

Mirosuri bărbăteşti despre care eu cred că pot exista:

- mosc amestecat cu tutun, un fel de rătăcirea tandreţei sălbăticite pe o manşetă suflecată

- mirosul de barbă, un miros de noapte aspră cu noduri de gânduri şi fire de omletă
- mirosul de apropiere caldă ca o pâine împletită
- mirosul de apucat cu gura, obrajii, ochii şi mâinile
- mirosul de învelit până sub piele cu el

(- mirosul tău pe care nu ştiu de unde să încep să mi-l imaginez)

Mirosul toamnei pe care l-am presimţit ieri când a plouat - într-un carusel până la uitarea de sine a plutirii într-un alt (ano)timp.

Noapte bună, mirosiţi asta, vă rog:

 Nitin Sawhney feat. Tina Grace, October Daze

desu et company

Roxy Music, More Than This

  *azi am văzut agăţate  într-o creangă de copac din parc, o pălărie veche imensă din paie şi o umbrelă cu mâner foarte lung, aşa cum se purtau odinioară. erau ale unui pescar. m-am tot probat în gând cu ele, cât m-am preumblat... trebuie să-mi iau neapărat un aparat foto micuţ, pentru când simt că-mi vine să mă comport ca un fofileur extraordinaire

Transversuri

Absenţa ta mi-a dat târcoale toată ziua.

Dacă exişti, vreau să-mi pun picioarele goale peste ale tale. Să văd eu până unde îmi vii şi până când îţi ajung. Pare copilăreşte? Aşa şi sunt.

Aş vrea să-mi citeşti poemul acesta, desigur când îţi vei găsi ochelarii de scafandru:

 

Când te opreşti în faţa oglinzilor

o mână iese din apele clare ca să te mângâie

o mână care este totdeauna a ta

această mână de mătrăgună şi de hârtie

care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor

şi de data aceasta umerii mei nu mai au umbră

nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă

aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării

vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă

în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei

dar nu ne priveşte

în camera aceea goală răsună poate armonica morţii

ceea ce văd e un fluture călcat de tren

ceea ce ating e sângele tău ca un arbore

ceea ce aud e părul tău ca o scoică

iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două

jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră

linia precisă care mă împarte

pe care am construit-o muşcându-ţi palmele

iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată

îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună

sfori mai elastice degete mai abile

va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună

şi mai ales va trebui să te mişti liberă

când voi traversa oraşul acesta pustiu

în frumosul meu costum de scafandru

Singură şi imobilă, Gellu Naum

Eu îmi voi răsuci părul ca pe o cochilie, chemându-mi urechile tocmai din cerceii cu perlă şi cel mai mult din cântecul lui Cohen. 

Cohen, Love Itself

Te voi asculta cu obrajii în mâini, ca să am şi eu ce să-ţi întind în câteva cuvinte.

Dragă memorie poetică,

ieri, 1 iunie, am avut o asemenea zi.

O zi plină de cireşe la urechi, în care m-am simţit ca-n preajma Crăciunului.

Doar că n-a mai fost nevoie să aştept să treacă noaptea, ca să pot desface dimineaţa darurilor. Am petrecut întreaga zi şi întreaga noapte cu aceşti oameni frumoşi. Acum şi aici nu vreau să chem niciun dar pe nume. Ele există în felurile lor neasemuite şi eu nu pot decât să mă bucur numindu-l pe fiecare în gândul trezit cu ochii închişi.

Mulţumesc mulţumesc mulţumesc

Ar mai fi: 

multe feluri de a nu atinge pământul, printre care o Frânghie înflorită* (la care voi reveni), mireasma socului după ploaie, nişte seninătăţi apolinice şi clocote dionisiace, poeme tactile care-ţi intră în vene într-o Hemoragie a soarelui, filatelia antologică a celor două clasoare, o Muzette :) care-ţi împleteşte blând şi călduros muzicuţa unui bob di lână, 

poezie iar şi din noi,

piesa asta, Robyn, Dancing on My Own, pe care am ascultat-o la 4 şi ceva dimineaţa, în maşina unui taximetrist:

- Domnişoară, nu găsiţi că Bucureştiul are frumuseţea lui la ora aceasta? Unde vreţi să mergem?

şi cuvântul acela în care simţi că ţi-e tare bine când ajungi