Dragă memorie poetică,

ieri, 1 iunie, am avut o asemenea zi.

O zi plină de cireşe la urechi, în care m-am simţit ca-n preajma Crăciunului.

Doar că n-a mai fost nevoie să aştept să treacă noaptea, ca să pot desface dimineaţa darurilor. Am petrecut întreaga zi şi întreaga noapte cu aceşti oameni frumoşi. Acum şi aici nu vreau să chem niciun dar pe nume. Ele există în felurile lor neasemuite şi eu nu pot decât să mă bucur numindu-l pe fiecare în gândul trezit cu ochii închişi.

Mulţumesc mulţumesc mulţumesc

Ar mai fi: 

multe feluri de a nu atinge pământul, printre care o Frânghie înflorită* (la care voi reveni), mireasma socului după ploaie, nişte seninătăţi apolinice şi clocote dionisiace, poeme tactile care-ţi intră în vene într-o Hemoragie a soarelui, filatelia antologică a celor două clasoare, o Muzette :) care-ţi împleteşte blând şi călduros muzicuţa unui bob di lână, 

poezie iar şi din noi,

piesa asta, Robyn, Dancing on My Own, pe care am ascultat-o la 4 şi ceva dimineaţa, în maşina unui taximetrist:

- Domnişoară, nu găsiţi că Bucureştiul are frumuseţea lui la ora aceasta? Unde vreţi să mergem?

şi cuvântul acela în care simţi că ţi-e tare bine când ajungi