Când eram mică
şi ai mei prieteni sau din familie plecau fără mine, nu-i întrebam: Când te
întorci?, doar: Îmi aduci şi mie ceva?
Când se
întorceau, abia aşteptam să văd ce-am căpătat. De-a lungul timpului am primit
diverse lucruri: de la cărţi,
pietricele, stilouri, eşarfe, mărgele şi cercei, scoici până la frunze şi flori
presate între paginile cărţilor de care am zis. Îmi amintesc cum pipăiam
obiectul primit, mirosindu-l şi închizând un pic ochii, de parcă aş fi ajuns
imediat tocmai acolo de unde-mi venise şi mi-aş fi făcut ochii roată,
minunându-mă de o aşa călătorie.
[
Mi se-ntâmplă
să mă abandonez unei nostalgii a călătoriilor, deşi am călătorit foarte puţin
în afara scrisului. Poate am fost corabie într-o altă existenţă şi uneori mă
mai vălureşte presimţirea plutitoare, îndepărtându-mă de locul în care mă
găsesc, regăsindu-mă dincolo de ţărm.
N-aş putea spune
câte din toate cele primite mi-au mai rămas. Multe dintre ele s-au rătăcit, însă drumul spre mine, îl mai apucă adesea, nişte
mâini şi zâmbete dintr-un mai vechi ierbar viu.
Mi-ar plăcea să te-ntreb într-o zi:
Ce mi-ai adus?
Să te cauţi prin buzunare sub privirile mele brusc îngrijorate,
să-ţi scuturi batista din olandă cu lalea brodată roşu evident
în faţa albă a bosumflării mele,
să vrei să te întorci puţin înaintea uitării sub
disperarea mea deja amintită,
să faci teatru ca şi cum la scenă deschisă
inima mea ar face un atac de corzi de violoncel sau de
viţă nobilă...
În dimineaţa asta, pe când
urmăream cu inima şi cu ochelari nostalgici, fâlfâirea romantică a unor rufe dintr-un balcon alăturat, m-a îmbrăţişat brusc imaginea vechiului pick-up. M-a
cuprins drăgăstos, dar şi puternic, încât, ca să nu cad degrabă într-un mp3 şi
să-mi vatăm vreun unplugged, am simţit nevoia să mă rezem de plăcile alea, că pe atunci nu le ziceam discuri.
Ba ABBA, Les BeatLes :), Boney M
Rasputin şi tipa aia cu nume pe care-l zic şi acum, doar în gând, ca să nu-l pronunţ
greşit, Gigliola Cinquetti.
Cam
pe vremea bucătarului de pe vegeta sârbească şi a gumei Baltazar, taică-meu făcuse rost de pe la băieţii lui, de un disc cu Lepa
Brena, genul lui de bunăciune şi mă tot îmbia cu el, de fiecare dată când i se
părea că aş fi disponibilă, şi anume, când plecam puţin din cartea de poveşti,
ca să intru în acuarele sau când ieşeam cu stropitoarea mea albastră, prin balcon.
Oare de ce nu mă mai miră că ai
mei n-au rămas împreună? :) Glumesc (Lepa sună chiar mişto!, chiar mă fâţâi un
pic pe-aici şi pe bune că-nţeleg tot ce-mi zice după cum mă priveşte), dar zău, că nu m-am putut abţine. Aş putea spune că s-au
despărţit din cauza muzicii, dacă totul n-ar fi tăcere. Nu se mai auzeau deloc,
unul pe celălalt, pentru că nu se mai ascultau. Oamenii se potrivesc la suflet
fără să şi-l ajusteze sau nu se potrivesc deloc. Aşa cred eu.
Discurile i le-am dăruit unui
vecin mult mai mare decât mine când ne-am mutat şi-mi amintesc foarte bine cum
sub ochii mei, le-a atins aşa cum numai
un bărbat poate atinge părul femeii iubite. Cu uimire, blândeţe şi sfială, ca
pe o ceaţă înmiresmată care-ţi pătrunde printre degete şi se destramă cald sub
răsăritul buzelor, pentru a ţi se prinde uşor de obraji.
Autobuzul geme. Două bătrâne îşi pun mâna la gură: - Am cumpărat nişte carne din aia cu vită că era mai ieftină, luai şi pulpe, fac nişte salată beof, ce să mai! - Mai sunt şi prăjiturile, nici nu poţi să mănânci atâtea, da' vin Paştile, aşa se face... - Avem un râs de pensie, se băgă în discuţie altcineva.
Cobor grăbită. Pe partea stângă a drumului se văd mai mulţi oameni în faţa unei porţi. Aud muzică de mort. Meet Joe Black. Sooner or later everyone does.
O întâlnesc pe Lili. A fost plecată un an în Anglia. - Încă nu-mi vine să cred că sunt în România. E de căcat aici. Tu, ce mai zici? - Eu aştept să vină iepuraşul de Paşte. Lili face ochii mari.
În drum spre bunici, opresc la cizmărie să iau nişte sandale de-ale maică-mii, făcute pe comandă. Băiatul patronului mai are ceva de finisat. - De care găurele vrei să facem? Ridic din umeri – Probabil că e de aceeaşi vârstă cu mine. - Muncesc foarte mult, continuă el, în timp ce eu dau şorţul murdar la o parte şi mă aşez pe un scaun. Dar mi-am făcut nişte planuri pe care vreau să le realizez, ca oricare... Eu sunt născut în '77. Tu? Ce faci de Paşte? Cu fetele stau cam prost, nu prea am timp. Taică-său apare două minute, din spate: - Mi-a zis mama ta că tu citeşti toată ziua... Aha, îmi spun, hotărându-mă pe loc să-i scot maică-mii, tv-ul din priză când îi va începe telenovela favorită. Mulţumesc şi plec. Avea un zâmbet plăcut, îi lumina toată faţa şi nişte mâini foarte mari.
Intru în blocul locuit de foarte mulţi pensionari. Iar nu merge liftul. Un tânăr cu barbă se oferă să-i ducă plasele bătrânului care târăşte piciorul drept şi stă la etajul cinci. Unii dintre noi mai cred.
În dimineaţa primei zile de Paşte, mergeam cu bunica la biserică. Aveam părul împletit în cozi care-mi atârnau pe spate, rochie şi pantofi noi. Mă spălase pe faţă cu apa din ligheanul în care pusese un fir de busuioc verde, ca să fiu sănătoasă, un bănuţ din argint, ca să nu mă ocolească norocul şi un ou roşu, ca să am obrajii rumeni tot anul.
Deschid încet uşa de la bucătărie. Stă cu mâinile împreunate, la fel de blândă şi subţire cum o cunosc de când m-am născut. Îi mângâi uşor fruntea. Nici măcar nu tresare, mereu mă aşteaptă. - Ce faci, buno? Îmi zâmbeşte ca într-un basm plin de colb. - Uite, mă rugam la Dumnezeu să-mi iasă cozonacii ăştia. De la o vreme a început să-mi fie frică. - Să ştii că numai grija cozonacilor o are el, mă încrunt. - Ce spui, copilă? - Matale faci mereu cei mai buni cozonaci din lume. - Să ştii că mie nu mi-e frică... n-are decât să vie, ţi-am arătat prosoapele ăle noi?
Mie îmi este atât de teamă, buno, de gândul că am să intru în ajun de Paşte în bucătărie şi n-o să miroasă a cozonac. Ce-am să fac eu atunci? Crezi, tu, buno, că am să mai ştiu eu să împreunez mâinile?
De fiecare dată, plec după ce bunicul mă pupă pe frunte. Stă pe balcon şi-mi face cu mâna până nu mă mai vede. Într-un alt anotimp când voi trece pe acolo, voi face acelaşi gest. Este singurul lucru sigur din cele ce vor veni: voi ridica mâna. Şi abia apoi, mă voi afunda în primăvara nouă.
Mă opresc la biserică să aprind şi eu o lumânare în Vinerea Mare. Femei cu flori proaspete, coşuri, lumânări şi copii gălăgioşi. Sfinţii mă privesc din zugrăveala căzută. Mă mai învăţaţi voi?
M-am născut şi am crescut cu buna. Amurgul încremeneşte o clipă pe turla bisericii. Roşu. Fetiţa încearcă să bage în gură, piciorul ursuleţului de plastic, iar femeia fără vârstă îi şterge saliva cu batista. De ce ea nu se schimbă niciodată? Mi-au rămas ca de copil, ochii.
O bătrână cu batic negru îmi dă un măr din coş: - S-a făcut cald, maică. Pripeşte a ploaie...
Şi noi mieii, domnule / Şi voi domnii, domnule / Noi cu toţii, domnule. (2006)
[*în Boabe pentru păsări sălbatice, proză, într-o revistă dragă mie, Prăvălia culturală - remarc acum şi tare frumos îmi pare, că în paginile alea, cred că m-am întâlnit prima dată cu Floribunda care scrisese Lecţia de moarte.]
(2012) În bucătărie nu mai miroase a cozonac făcut în casă şi nu mai sunt pupată pe frunte, dar eu tot mai ridic gândul cu mâna. Nu mai am cozi împletite şi nu prea mai merg la biserică. Nu mai cred decât în poveşti şi în sfintele umbre.
Mă aflam la vârsta descoperirilor care l-ar fi făcut invidios pe Jules Verne, dacă ar fi ieşit din volumele lui cartonate şi ar fi descins pe vastul continent al apartamentului cu 3 camere de la etajul 9, unde putea fi zărită luminiţa înnoptată discret a unui felinar smuls din debaraua bucătăriei, de lângă un termos portocaliu, primit la olimpiada judeţeană de limba română căruia îi spărsesem sticla, în câteva figuri, mai ales metafore.
Dintre cele mai de seamă capturi pe care le găzduisem în subsolul camerei mele – uneori corabie, alteori submarin şi deseori, sub pat: rochia de mireasă a maică-mii şi albumul ei cu poze alb-negru.
Obişnuiam să-i netezesc delicatele flori de lămâiţă prinse pe voalul împăienjenit al poalelor. Îmi plăcea să mă probez în fiorul alb satinat, atunci când băgam rochia pe cap, fără să-i deschid lungul fermoar de pe spate. Mult mai târziu am descoperit că pot exista nişte mâini care-ţi închid pe spate, textura unei atingeri ce nu poate fi nicicum rostită, deschizând mut cu buzele, o poveste de sub piele.
Albumul maică-mii era înveşmântat într-o piele de culoarea cireşului, avea pagini aspre cu tăieturi în care intrau colţurile fotografiilor, iar peste ele veneau alte file mai fine, alburiu-străvezii, astfel că toate chipurile mă priveau din spatele unui geam aburit.
Pe prima pagină, portrete: maică-mea privindu-l galeş pe taică-meu, ea cu părul ondulat în surâsuri pe după clipsuri în formă de floare, el cu gura întredeschisă, convins de-o viaţă că la femei dau bine şi cuvintele şi tăcerea.
Pe pagina următoare, maică-mea mică şi bretonată, într-o ipostază sfioasă, alături de fratele ei şi de părinţi. Bunicii mei: el, ardelean bine legat cu postură sobră de militar în uniformă, ea, olteancă subţire, în rochie neagră cu guler alb şi pantofi negri din lac.
Din tot acest noian de chipuri numite, neştiute, uitate, iată şi o fetiţă pe care o recunosc prea bine. Poartă rochiţă cu volane exuberante de prins fluturi şi ţine în mâna stângă un coşuleţ împletit, iar în cea dreaptă, nişte gladiole foarte înalte. Zâmbeşte cu buzunarele pline de merinde: pufarine şi mentosane, de parcă ar vrea să întoarcă din drumul lor rotund, cearcănele plecate spre Tristitia.
Nimic din tot ce-aţi citit mai sus, nu s-ar fi arătat privirilor voastre, dacă ochii mei nu s-ar fi oprit pe Fotografie de grup cu doamnă (H. Böll), într-o dimineaţă târzie de luni când lumina cădea întreagă între pagini, făcând inutil un blitz profesional.
Mi-am amintit că nu ţi-am spus niciodată de ce îmi place să te ţin de mână. Îmi prind degetele în strânsoarea ta, cu voluptatea gestului în care-mi desfac picioarele, ca să mă pătrunzi.
Noi nu ne-am sărutat niciodată pe stradă, în dimineţile în care treceam împreună prin faţa chioşcului de ziare. În timp ce vânzătorul somnoros aşeza ştirile proaspete pe taraba învechită, iar cerşetorul cu pantofii dezlipiţi îşi aprindea speranţele din chiştocul de pe jos, câţiva întârziaţi alergau spre tramvai.
Sub cerul răsturnat al străzii, în oraşul care-şi bea cafeaua cu ochii lipiţi, noi făceam dragoste până ce oasele mâinilor pocneau.
Goo Goo Dolls, Iris
(Textul l-am scris mai demult, pentru piesa asta. Aşa am auzit-o eu, într-o iarnă, când ninsoarea îmi udase părul şi eu mă învârteam uşor, cu ochii mijiţi şi căştile în urechi, pe un patinoar imaginar...)
- Pot să te pup?, m-a întrebat brusc. Mirosea puternic a parfum bulgăresc din ăla la fiolă, al maică-sii. M-a luat de mâini ca şi cum ar fi vrut să-mi oprească orice împotrivire şi m-a pupat pe gură. I-am simţit bătăile inimii de parcă ar fi vrut să-i iasă din piept şi buzele rotunjite umed ca nişte cireşe pe care mai rămăsese apă când le scosesem din chiuvetă, ca să le mănânc. Palmele lui erau aspre de la prenadez. Lucra la un vapor pentru concursul dintre toate clasele a şasea, de pe lacul din parcul oraşului, care avea loc la sfârşitul săptămânii. Nu i-am răspuns.
El locuia la altă scară, era cu un an mai mare decât mine şi avea o soră drăguţă, colegă cu mine. M-a învăţat să joc marocco, îmi arăta vapoarele şi avioanele lui, era cu mine mai tot timpul nostru liber. Împărţeam în mod egal dulciurile pe care nu aveam voie să le mâncăm înainte de masă şi pe care le mâncam înainte. M-a ajutat să-mi fac insectar, în sensul că a prins el pentru mine, toate goangele alea de care mi-era frică. (Inside a Boy, My Brightest Diamond)
În ziua când am aflat că o să se mute în alt oraş, i-am făcut ce mi-a făcut el mie, dar fără să-mi mai cer voie. Pe atunci nu ştiam atâtea cuvinte.
Uneori mi se pare că suntem o instalaţie cu becuri legate în serie. Ne aprindem şi ne stingem atât de aproape unul de celălalt, fără să reuşim să ne atingem. Aş vrea să-mi ieşi din fire.
I am the escaped one, After I was born They locked me up inside me But I left. My soul seeks me, Through hills and valley, I hope my soul Never finds me. (Pessoa, I Am the Escaped One)
Voiam să-ţi spun că te iau cu mine. - Aş vrea să nu-mi lipseşti. - Aş vrea să lipsesc din mine.
Voiam să-ţi spun că azi-noapte am visat zăpadă şi maci. Cerul era de un albastru intens. Ameţitor. Şi într-un colţ, un pâlc de maci. Roşii ca nişte pete de sânge, pe întinderea sclipitor de albă. Ca o inimă care începe să bată. Încercam să-i fotografiez şi-mi simţeam bătăile în tâmple. Ca şi cum cuvintele ar fi vrut să-mi deschidă venele. Să strige. Să-mi iasă prin ochi. Îmi dădeam seama că mi-era iarnă şi cald în acelaşi timp. Cel mai mult voiam să-ţi spun că avem păsări în noi. Să laşi fereastra deschisă.
Eram plânsă, cu 2 batiste ude, ochelarii şi ei potopiţi, gulerul aproape înecat, pentru că mi se formează, vorba poetului, un cuibar rotind de ape, sub bărbie când plâng – tocmai văzusem Restless (2011) când mi-a zis ora: Zvârlugo, vrei să ne jucăm?
Nu am avut o copilărie tocmai însorită, dar mi-am înseninat-o cu tot ce ţinea de o prognoză meteo favorabilă: păpuşile Diana, Felicia şi Hermina de Arădeanca, ce-şi purtau numele pe bănuţul din plastic de la mână, creioanele colorate pe care le băgam în gură, ca să obţin nuanţe mai închise, numărătoarea cu păsări cu inimi roşii şi galbene din care au şi zburat câteva de-a lungul timpului ca şi priceperile mele la matematică şi cărţile pe care am avut bucuria să le ofer mai târziu, unor copii mai mici decât mine, păstrându-mi Talismanul de safir, Basmele apelor şi Baba Iarna intră-n sat, pe care am scris sau am desemnat câte ceva, în vigoarea critică a vârstei.
1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu, îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?
Maică-mea îmi spunea uneori, frumoasa mea şi-mi amintesc foarte bine cum m-a responsabilizat apelativul ăsta, încât m-am pregătit să mi-l asum cum se cuvenea, încercând să mai salvez ce se mai putea salva din ştrampii rupţi în genunchi, trăgându-mi de rochiţa care nu voia să se lungească. Apelativele sau diminutivele care te urmăresc din copilărie pot fi bune la gust ca nişte pătrăţele de cavit sau ca untura de peşte care mie nu-mi plăcea deloc. Un fel de medicamente de pe o reţetă pe care o primeşti fără să fii consultat.
2. Care este cea mai veche amintire?
Cea mai veche amintire este una dintr-o iarnă care mi-a intrat în piele. A fost când s-a luat curentul şi m-a prins pe scări după ce urcasem câteva etaje. Locuiam la etajul 9 şi m-am trezit înţepenită într-un întuneric friguros. Nu ştiu cum de mi-am frecat palma de balustradă şi ivirea unei scântei m-a liniştit. Mult mai târziu mi-am dat seama că o lumină subţire vine dinăuntru, oricât de întuneric ţi-ar fi în preajmă.
3. Dar cea mai frumoasă?
Sunt mai multe care şi-au aşezat mirosurile, gusturile şi texturile în sipetul memoriei poetice, cum i-ar zice Kundera. Am să spun doar despre xilofonul pe care l-am primit într-un Crăciun. Despre plăcuţele lui cel mai frumos colorate şi despre cele două beţişoare cu care le-am atins întâi cu sfială, ca şi cum le-aş fi făcut cunoştinţă, apoi mai tare, cam cum se îmbrăţişează prietenii vechi. Îţi place?, m-a întrebat maică-mea. Îţi dai seama dacă m-ar vedea acum muzicanţii din Bremen?, a fost tot ce i-am răspuns.
4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?
Nu. Pe bunicii din partea mamei i-am găsit deja la bloc, după ce le-au demolat casa. Însă am fost la ţară, la nişte prieteni de-ai părinţilor unde am făcut o pasiune să-i zic nefocusată, pentru că se revărsa cu aceeaşi intensitate peste absolut toţi boboceii de raţă, ghemotoace aurii, cu care m-am însoţit toată ziua până când a trebuit să plecăm şi am renunţat matur, dar cu lacrimi în ochi, să iau pe vreunul cu mine, pe motivul că i-ar fi şi lui dor de mama lui.
5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?
Prietenii mă vedeau cu ochi buni, pentru că la: mă joc şi eu cu tine?, spuneam: haide! şi la: îmi dai şi mie jucăria ta?, spuneam: da, dar nu de tot. Vecinii – vaaai ce fetiţă frumoasă şi cuminte! şi de la acel vai, am tras eu concluzia că era al naibii de rău.
Nu am acu o fotografie cu mine, foarte mică. Dar am una cu nişte cireşe, deci merge.
Leapşa merge mai departe, la toţi ceilalţi copii. N-am să numesc pe nimeni, am să spun doar că mie mi-a făcut tare bine că am luat-o şi că m-aş bucura mult să aflu şi de la alţii ce le-a făcut lor.
Pentru că împlineam şapte ani în decembrie, iar şcoala începea în septembrie, am devenit cea mai mică elevă a clasei I H. Maică-mea a considerat că nu mai avea rost să mai aştept un an, din moment ce ştiam să citesc, iar la grădiniţă, nici vorbă să mă întorc. Educatoarea era o femeie cu mustaţă, lipsită de răbdare, imaginaţie şi sensibilitate. Când bunicu-meu a venit să mă ia acasă definitiv, deoarece devenisem foarte obraznică, se plângeau pe capete, de la bucătăreasă, la directoarea grădiniţei, nu m-am atins de mâncarea infectă de la prânz şi n-am vrut să dorm nici în ruptul capului. Mi-am îndreptat sfidător şorţuleţul albastru şi mi-am închis demn pâslarii maro cu care umblam pe acolo toţi copiii, ca să nu ne murdărim şosetele. Pe atunci, bunicu-meu era în floarea vârstei şi lucra în poliţie. În tot timpul în care ar fi trebuit să dorm, l-am aşteptat în curte, cu mâna făcută streaşină, nu din cauza soarelui orbitor, ci din cauză că aveam sentimentul că era un fel de erou care-i aduce plosca dătătoare de viaţă, însetatului răpus de nemilosul deşert. Am fost atât de fericită când l-am văzut, încât am uitat să-mi iau cartea de poveşti pe care mi-o ceruse Nicoleta. A scos din porthartul pe care-l purta în permanenţă, un corn cu dulceaţă de vişine şi mi-a mângâiat părul: - Am venit să te iau acasă, mi-a spus. - Mă iei de tot?, i-am sărit în braţe, în timp ce dulceaţa îmi curgea pe bluza portocalie. A râs şi mi-a luat bagajul. - Cum spui la plecare?, s-a încruntat educatoarea-gardian, descreţindu-şi aproape imediat fruntea, pentru a-şi lua mieroasă la revedere, de la bunicul meu. N-am spus nimic. Mi-am şters pe mine, mâinile pătate şi l-am apucat strâns de mână. O senzaţie ciudată mi se zbătea în capul pieptului pe care am recunoscut-o mult mai târziu în filmele americane, la cei doi care pleacă împreună în timp ce în spatele lor arde. Pe coperta din spate a cărţii mele, din colecţia Biblioteca pentru toţi copiii care i-a rămas Nicoletei, am văzut atunci pentru prima dată, o creatură ciudată, cu tichie, lângă un dragon. Personajul făcea parte dintr-o carte care urma să apară. Nu ştiu dacă educatoarea-gardian cu mustaţă a apucat să vadă Frida, dar eu am în faţa ochilor, coperta. Era O poveste cu un hobbit, de Tolkien.
Aveau să treacă mulţi ani până când lumea se va îmbolnăvi de sindromul Tolkien, defilând în costume de orci, elfi, enţi, hobbiţi sau purtând tichii ţuguiate ca ale celui mai bun dintre vrăjitori, în neobosita paradă a Stăpânului Inelelor.
Mă gândeam de cât timp n-am mai fost eu la cinema. De foarte mult. Nici nu mai ştiu ce-am văzut ultima dată. Să fi fost Lord of the Rings – Return of the King? Sau poate 300.
Îmi amintesc însă când am văzut Antz. Cum în spatele meu, un băieţel l-a întrebat pe tatăl său: tati, dar furnicile din farfuriuţa cu miere de ce n-au zis nimic când le-ai băgat tu în chiuvetă?
Silent Hill cu dragul de Boromir, dar nicidecum în formă de cozonac sau ursit în urzeala cu tronc.
Monsters, Inc. – adorabil! Nu ştiu cum li s-o fi părut celor doi puşti care sigur chiuliseră de la şcoală şi se pupau monstruos de zgomotos, lângă mine.
Legends of the Fall, am ajuns tocmai când se stinsese lumina în sală şi prin bezna aia, am dat să mă aşez la un tip în braţe. Eu mi-am cerut scuze, el m-a rugat să rămân acolo tot filmul, dacă mi se pare că se vede mai bine.
From Hell. La un moment dat când s-a întrerupt filmul şi s-a aprins brusc lumina în sală, toţi aveam nişte feţe transfigurate sau figurate în transă.
Unde s-au dus, unde-au apus... Răsăritul din faţa monitorului personal.
Odată am primit în dar, un Cinéma. Cum m-o fi văzut?
Tiger Lillies, Souvenirs
PS sau cum ar fi în programul viitor: îmi doresc să văd Extremely Loud and Incredibly Close, după romanul lui Foer; vaaai, soundtrackul trailerului - U2, Where the Streets Have No Name
Despre liniile paralele care-mi trec prin spatele ochilor, vreau să mărturisesc. Când am învăţat eu la şcoală despre liniile paralele, îmi aduc aminte că le-am desenat acasă, vreo câteva zile la rând, pe tot ce nimeream: fie că era o foaie de hârtie dintr-un caiet, o copertă de carte sau o bucată de asfalt. Mi se părea incredibil cât de aproape sunt una de cealaltă, fără să se poată întâlni. Pentru că liniile paralele se apropie cel mai mult, dar nu se ating niciodată. Când scriu aici, tu mă citeşti. Suntem atât de aproape unul de celălalt, încât ne atingem în cuvinte. În spatele cuvintelor - noi. Linii paralele care îşi urmează fiecare, direcţia ei. Stele care nu se opresc din drumul lor.
PS: dar ce frumos mai străluceşte good-night-ul celor de la Dead Can Dance; parcă îţi vine să-l crezi şi să fugi repede la sommmmn
Dead Can Dance, Don’t Fade Away
unde vei avea de-a face cu Sleep Dealer, The Way Home
Aveam vreo 5 ani şi eram o fetiţă cu breton, codiţe şi zâmbet rotunjit până-n ochi, dar cam slabă, pentru că nu prea aveam poftă de mâncare. Degeaba luam untură de peşte şi cavit. Cum n-am luat niciodată bătaie şi nu prea am fost certată, maică-mea m-a anunţat că e supărată pe mine şi, dacă nu mănânc, nu-mi mai vorbeşte 3 zile. Mi s-a părut foarte nedrept, aşa că m-am hotărât să plec de acasă, fără să ştiu încotro voi apuca. Mi-am scos de sub pat, ghiozdănelul meu albastru, mi-am pus în el câteva perechi de chiloţi, un măr galben învelit într-un şerveţel alb, câteva creioane colorate şi un carneţel, numărătoarea cu păsările cu inimi roşii şi galbene, beţişoarele cele mai valoroase de marocco şi o şosetă de-a Herminei, păpuşa mea de Arădeanca, explicându-i că n-o pot lua şi pe ea. Mi-am închis uşa camerei, mi-am luat bagajul şi am anunţat-o pe maică-mea, grav, ridicându-mă pe vârfurile opincuţelor cu floricică: vezi că eu plec. Ea mi-a zis: bine. Cu o voce liniştită, plină de bunătate, aşa cum numai cineva care iubeşte mult, poate înţelege bine. Poate şi pentru că îi mai spusesem aşa, de vreo câteva ori, când plecasem revoltată doar până-n bucătărie, străbătând holul lung, împiedicându-mă în papucii ei ca într-o cursă cu obstacole, al imensului apartament în care locuiam atunci, la etajul 9 al unui bloc turn. De data asta intenţionam s-o surprind. Am deschis uşa de la intrare şi exact când mă pregăteam să ies, s-a întrerupt lumina. Am aşteptat o jumătate de oră în faţa uşii. N-am îndrăznit să cobor cele 9 etaje prin întuneric, lipsită şi de scânteia pe care învăţasem s-o fac frecându-mi palma de balustradă, în după-amiezile reci de iarnă când se mai lua curentul şi mă prindea pe scări.
Mult mai târziu, nu mai ştiu exact când m-am pomenit însoţindu-mă cu noaptea. Mă trezeam din pat, să mă încredinţez că-i cu mine. Uneori făceam ceai pentru amândouă, eu îi scriam despre mine şi apoi îi citeam. Alteori îi povesteam despre cărţile citite şi-i exemplificam cu câteva citate pe care apucasem să le trec entuziasmată pe vreun colţ de hârtie. Îmi plăcea cum mă asculta liniştea ei la fel de adâncă şi albastră în orice anotimp. Îmi plăcea să deschid un pic fereastra şi să-i simt respiraţia, ascultându-i visele, împletindu-mi-le în păr, poveştile se năşteau, creşteau în şuviţe asimetrice şi colorate mereu altfel. Câteodată o serveam cu un pahar de vin pe care-l alegeam eu, gustându-i buchetul parfumat şi-i puneam muzica mea, spunându-i că eu nu pot trăi fără muzică. Şi ea îmi dădea dreptate. Eu începeam să dansez uşor cu ochii mijiţi şi obrajii calzi, luându-mă după paşii moi ai gândurilor mele împleticite. Luna se uita la mine şi eu mă uitam în lunile care-mi petreceau privirile. Cred că noaptea m-a(m) învăţat să mă ascult.
Tot ce pot spune acum, e că lumina a fost mereu acolo. Înăuntru.
Nici nu ştiu cum să încep, pentru că încă nu mi-am dat seama când am început. Mă încearcă acelaşi sentiment pe care-l am când urc în autobuzul plin, înainte de a se închide uşile. Iar eu mă strecor printre toţi oamenii, ca să ajung la scaunul ăla gol. Care mă aşteaptă şi mai e şi la fereastră.
Coborâsem din autobuzul aglomerat, în seara târzie de septembrie. Îmi potriveam paşii după zgomotul sec, rămas în cap, al bătrânului cerşetor din spatele meu care strivea între dinţi, o nucă adunată de pe jos: cranţ-cranţ. Apucasem să-i văd faţa într-una dintre staţii. Cucăia pe scaun, ghemuit între visele roase pe la guler.
Se înnoptase devreme. Îmi ridicasem gulerul hainei şi-mi înfundasem mâinile îngheţate în buzunare. Era una dintre nopţile în care toamna presimte iarna. Vântul rece îmi înghesuise gândurile unele într-altele.
Te-am ghicit în depărtare. Veneai dintr-o direcţie opusă. În lumina felinarului care a pâlpâit scurt, am văzut fumul ţigării tale. Nici acum când îţi scriu, nu ştiu de ce am simţit că vreau să-mi pun buzele pe urmele tale umede. Am grăbit pasul şi am ajuns în dreptul tău. Ţi-am apucat mâna: - Pot să trag din ţigara ta? .................................................
A fost doar o noapte în care am dansat mult. - Cum dansăm pe asta?, te-am întrebat după ce mi-am scos uşor pantofii. - Cam aşa. Ăştia sunt paşii. Aici pasul e mai complicat, dar ne descurcăm noi. Totul e să te laşi condusă de mine. Mă stârnea respiraţia ta. Alunecam uşor şi mă gândeam că asta îmi dorisem dintotdeauna: să-ţi fiu aproape. Nu în faţa ta sau în spatele tău. Doar foarte aproape. - O să mă duc la cursuri de dans, am îngăimat. - Nu-i nevoie, mi-ai zâmbit. Te învăţ eu. Îmi simţeam sânii, ieşind prin bluză când îţi întâlneam mirosul. - Iar a zis-o pe aia cu we’re still making love, m-ai strâns în braţe. - N-a zis-o el, eu ţi-am spus-o la ureche, m-am pierdut ameţită în tine. Putem să mai punem o dată melodia? Nu mă mai satur. - Hai! - Iar am zis-o pe aia cu we’re still making love, m-am lipit de tine. - Păi, încă nu am terminat, mi-ai prins gâtul între buze. Facem încet şi mult. Ai intrat adânc şi am juisat îndelung. - Pe ce melodie mai dansăm?, ţi-ai trecut degetele care miroseau a tutun, prin părul meu. .............................................
PS: Aritmie Aritmetice Ah!ritmice: Depeche Mode, The Sinner in Me şi limonadă cu multe grade scăzute
Tocmai m-am întors dintr-o plimbare. Oraşul ăsta, mare şi prăfuit se umple de farmec, noaptea. Străzile fără nume se caută în lumina stâlpilor electrici. Mă găsesc în cuvinte.
Dacă ar fi nins, m-aş fi simţit la fel de fericită ca în seara lui decembrie când împlinisem 7 ani şi am primit cadou, un şah cu piese adevărate: caii erau cai, turele turnuri, iar nebunii muschetari. Şahul i l-am dat unei alte fetiţe, categoric, am mai mult de 7 ani, iar fericită - eh, în seara asta sunt atât de liniştită, încât aş privi cu răbdare cum se face un cozonac şi n-aş rămâne să-l mănânc, m-aş mulţumi doar cu mirosul cald.
Mă simt ca un orb căruia i s-a oferit minunea de a privi câteva clipe, răsăritul. M-am vindecat şi mi-au rămas ochii larg deschişi.
Am dărâmat un templu. Îl făcusem pentru un om, că zeii mi s-au părut imperfecţi şi meschini. L-am dărâmat din temelie, cu meticulozitate – ca să nu sară bucăţi fine care intră pe sub piele şi lasă înţepături adânci. Nu mai pot să construiesc temple. Sunt prea mulţi zei printre noi.
M-am îndrăgostit de căutare. Mă fascinează parfumul ei, mereu proaspăt. Închid ochii şi-l adulmec voluptuos. Îmi potrivesc paşii pe drumul fără sfârşit. Urmez povestea. Cuvintele îmi aprind întunericul. Eu scriu stele.
A fost o vreme când moartea mă înspăimânta. Nu din cauza suferinţei fizice sau a lucrurilor începute şi neterminate. Ci, pentru că n-aş mai fi avut de unde să-i iau pe oamenii pe care îi iubesc. Îmi vine să râd acum. De când îi port cu mine, îmi trăiesc moartea în fiecare zi, cu nonşalanţă.
Dacă nu aş avea sentimente, aş putea deveni cea mai inteligentă femeie de pe pământ, scria Anais Nin. Uneori îmi vine să cochetez cu ipoteza lui Anais. Însă doare atât de frumos, încât nu am nicio îndoială că simt.
În noaptea asta vreau să-i mulţumesc unei persoane deosebite căreia îi datorez foarte mult. Mie.
I smile when I’m angry. I cheat and I lie. I do what I have to do To get by. But I know what is wrong, And I know what is right. And I’d die for the truth In My Secret Life (Leonard Cohen )
Luna e aruncată acolo şi se comportă ca întotdeauna. Aştept să i se rupă sacoşele grele şi să rămână buimacă în timp ce stelele or să curgă de-a valma peste câteva clipe cu pleoape.
M-am umplut de pastă de pix pe bărbie în timp ce mâzgăleam. M-am gândit la Habarnam care făcea un fel de comete din petele de cerneală. Pix-pixeli-Pixar. Învăţ să scriu. Cam de pe la grădiniţă.
Am probat azi o rochie albă cu broderii. Eram aşa de frumoasă în ea, că mi-a venit să fac dragoste cu mine. Acolo, în cabina de probă. De vina senzaţiei plăcute şi încrezute, acuz doar materialul. I-am zis horbotă. În copilărie am citit Basmele apelor. Zânele purtau minunăţii dintr-astea. Cât timp există rochii, poveştile se îmbracă mai departe.
În timp ce-mi băgam pătura în lada patului, mi-am amintit că obişnuiam să mă ascund acolo când eram mică. Mi-era frică şi-mi trăgeam pătura peste cap, ca să nu mă mai văd. De parcă cineva m-ar fi privit cu trei ochi până înăuntru.
Memoria e ca o cămară din lemn roşcat şi lucios de mahon. N-am atins niciodată un mahon, dar uneori îi simt coaja în palme. Nu mi-aş scrijeli nemurirea în timpul ascuţit. Copacii sunt prea frumoşi ca să sângereze. Pe rafturile cămării, mirosurile şi gusturile se amestecă în dezordinea simţurilor. Ajung la ele cu uşurinţă, fără să am vreo lumină sau să mă ridic pe vârfuri.
Cu câteva zile în urmă, am ieşit cu o bună prietenă. N-o mai văzusem de ceva timp. Mi s-a părut schimbată. Ca şi cum cineva îşi pusese o valiză pe un scaun într-o gară. Şi din grabă luase alta, identică la înfăţişare, dar mult mai grea. Mie nu mi-a plăcut, pentru că aveam impresia că se cocoşează sub greutatea nouă. Ne-am aşezat amândouă bagajele tăcute, în tinereţea gălăgioasă a oraşului. Priveam absolut întâmplător, cadranul ceasului primăriei, un fel de ramă în care se mişcau imagini într-un singur sens când am întrebat-o brusc: Ce-ţi doreşti cel mai mult în momentul ăsta? Şi ea mi-a răspuns: Să dansez vals cu un bărbat. Nu i-am mai zis nimic. Mă gândeam că poate să danseze valsul cât ţine muzica.
O vreme te-am căutat în toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit. Nu prea ştiam exact ce caut până când m-am găsit. Atunci am început să mă privesc până înăuntru. Cu trei ochi.
În lada patului, acum îmi pun gândurile. Las mereu capacul deschis. Gândurile sunt ca oamenii, au nevoie de spaţiu, ca să se simtă în largul lor. Pe întuneric, gol, timpul din lada patului inhalează mosc şi nu se mai satură de piesa asta. Nu pot să nu-i ţin companie.
În liniştea nopţii, camera îmi pare un organism viu. Trăim în simbioză. Mă învelesc în pătură. Frigul ăsta care-mi îngheaţă oasele are miros de spaţiu părăsit. Însă eu mă gândesc la el ca la un raft din baie pe care o singură persoană a pus un pahar în care sunt două periuţe de dinţi. Ca s-o găsească mai uşor, din orice parte ar întinde mâinile. Prin fereastră, copacul răsturnat în noapte îşi întinde crengile. Cărţile şi muzica sunt de-ale camerei. Locurile ştiute nasc apropierea.
Noaptea iese cu paşii înveliţi în pâslă. Îmi scot ochelarii şi-mi masez tâmplele. Prin fereastră, copacului îi atârnă crengile pe lângă trunchi. A visat că a găsit-o, îmi spun în timp ce vântul curios al dimineţii intră ca un musafir nepoftit, rotindu-şi ochii prin odaie, pentru a-l descoperi pe cel care a boţit aşternutul peste noapte.
Mă îndrept spre bucătărie. Întind untul pe felia prăjită de pâine şi pun apă la fiert, pentru cafea. În ibric se îngrămădesc şoapte. Le dau în clocot şi le fac amărui-aromate. Din caimac apare un turc – are mustăţi răsucite, turban galben şi o simigerie în care serveşte covrigi cu mac, şerbet de trandafiri cu miez de migdale şi cafea din filigene smălţuite în zarfuri argintate. Când se înclină în faţa mea, turbanul se rostogoleşte la picioare. Din el iese o cobră care se târăşte, şuierând spre fachirul bărbos care fumează narghilea. Gâtul ei lat, cu pete negre mărginite cu alb, se subţiază. Aburul se încolăceşte în ceaşcă. Sarma, musaca, baclava, halva. Cea mai bună cafea făcută se bea tăcută.
În timp ce mă spăl pe dinţi, mă uit în oglindă. Cea din spatele meu a intrat deja în apele oglinzii. Oglinda mea din baie e ca un patinoar. Pe suprafaţa lucioasă, încerc să-mi ţin echilibrul fără să mă folosesc de mâinile ocupate cu peria de păr şi prosopul de faţă. N-am mai înotat din clasa a treia. Apele au devenit adânci. Îmi închid nasturii rochiei, cu senzaţia că repet gestul ăsta. Undeva, între cele două lumi, textura nasturilor a rămas în vârfurile degetelor. Pe coridorul îngust dintre ele, păşesc în vârfurile degetelor. Amintirile celor care s-au rătăcit acolo, suferă de acusticofobie. Dar mie îmi place muzica, n-am de gând să rămân. Înainte de a închide uşa, îmi pun căştile. N-am niciun chef de gândurile altora. Cobor încet scările. Vecina de la etajul doi îşi adăposteşte bătrâneţea în spatele lanţului. Dacă i-ar da drumul, s-ar rostogoli pe scări până şi-ar sparge capul, pierzându-şi conştienţa vârstei.
În faţa blocului, m-am oprit. În zbaterea bezmetică a rufelor decolorate, depărtarea se înghesuise între marginile cornierului ruginit. O pasăre albastră zbura lin. M-am gândit la tine. Într-o bătaie din aripi, tot cerul a coborât în balcon.
PS: Azi m-am avântat cu Norah Jones, Come Away with Me şi mi-am uitat pantofii la Maroon 5, She Will Be Loved
În sunetul metalic al tramvaiului nepăsător, timpul amestecă neobosit, umbre cu ziduri şi câteva şoapte, într-o cană roşie, fără mâner. Soarbe din realitate, o plimbă din zi în noapte şi o digeră după înghiţiturile măsurate. Întinde nişte nori pe pâine şi se mulţumeşte cu acelaşi gust. Lumina se rostogoleşte proaspătă peste oraş. Prin fereastră pătrunde liniştea bărbatului care fumează, urmărind ştirile, a puştoaicei cu piercinguri şi ochi negri cu tuş mult care-şi sărută prietenul adormit, a vânzătorului de la chioşcul din faţă care a deschis mai târziu azi, pentru mâine, a străzilor care se împleticesc somnoroase sub cerul vechi al blocurilor cu tencuiala căzută. Când cubul maro caramel a culisat înăuntrul ceştii şi s-a dizolvat pe ritmurile mele desculţe, am închis ochii, am gustat şi mi-am lins buzele. Când i-am deschis, dimineaţa trecuse zveltă pervazul.
Mă trezesc în mijlocul străzii. Oraşul respiră răguşit. În primăvara subţire, maşinile, oamenii, clădirile – risipite în graba mâinii care a pus ibricul pe foc. Încerc să prind totul într-o pleoapă. Sufletul face ochii mari. Poate îmi iese mâine.
PS: O piesă superbă de pe soundtrackul unui film sublim, K-Pax
M-am născut într-o zi friguroasă, în jurul prânzului. Era o iarnă teribilă. Geroasă şi cu multă zăpadă. Taică-meu şi-a pus căciula cu urechi pe marginea patului şi i-a întins maică-mii, florile aproape îngheţate, în timp ce asistenta grasă se îndrepta spre uşa salonului. În noaptea cu pricina, taică-meu şi fratele mamei au aşezat toate cele de trebuinţă, în camera mea. Ca să le îmbuneze pe ursitoare. Mi-au pus pieptene, oglindă, ac şi aţă, creioane şi multe cărţi. N-am plâns când preotul cu barbă albă şi faţă străvezie m-a băgat în cazanul cu apă. I-am apucat cartea cu mâinile şi am început să trag de ea. N-am privit sfinţii din zugrăveală. Pe mine mă fascinase cartea aia mare cu coperţile groase. ..................................................... Dacă îmi pun degetele sub ochi, le simt rotunjimile. Aproape vii. - Dragă, nu ştii că există anticearcăn? Cel de la Nivea e bun!, îmi sugerase Beatrice, admirându-şi în oglinda mare, pantofii cei noi. Chiar că trebuie să-mi iau şi eu, că mă vede aşa, Pompiliu şi-mi reproşează pe ce se duc banii lui. (Nu pot să mă duc să cer pur şi simplu: Daţi-mi şi mie o cremă pentru gânduri obosite. Le-aş calomnia brandul.) Aşa că eu şi cearcănele stăm împreună şi alegem piesele pentru puzzle. Jocul ăsta poate să dureze mult. Şi odată ce am asamblat toate piesele, nu le mai pot dezlipi potrivirea. ....................................................... - Păi, eu o să închid acum. Nu reuşesc să pătrund chipul din spatele vocii. Nu simt nimic dincolo de ea: nicio părere de rău, nicio modulaţie. E aproape hârâită. - Mai aştept!, spun fără să-mi ridic privirea. - Cum vreţi. Dar staţi degeaba. - Am să vin şi mâine. Şi poimâine. Scârţâitul uşii îmi răsună în urechi. (Vrei să sunăm la uşă şi să fugim?)
Am rămas pe trotuarul rece, în după-amiaza prăfoasă. Nici la cer nu m-aş uita. Parcă e prea departe. Mi-am amintit de fetiţa cu codiţe împletite şi breton. M-am întins pe spate cu ochii închişi... - Da’ la ce aşteptaţi, domnişoară? Bătrâna care s-a oprit lângă mine, îşi îndreaptă baticul verde. Mă iscodeşte din spatele ochelarilor legaţi cu aţă. E ştirbă şi vorbeşte tare: - Ce se dă aici? Mă aşez turceşte şi-i răspund la fel de tare: - Fericire.
***Aveam şapte ani când plecasem cu taică-meu, să cumpărăm o sorcovă, într-o iarnă tânără. Purta o căciulă maro cu urechi de iepure – erau la mare căutare atunci. Mă ţinea strâns de mână. Mi-era cald şi mă simţeam în siguranţă. Aveam mănuşi dintr-ălea cu un deget, legate la gât şi clipeam din spatele căciulii-cosmonaut. Zăpada scârţâia sub paşii mogâldeţei şi ai uriaşului de alături. - Ai grijă să nu cazi! Alunecă al naibii!, a mai apucat să-mi spună înainte de a se rostogoli. Râdeam cu lacrimi când m-am aplecat să-i iau căciula. Am căzut şi eu lângă el. Stăteam pe spate amândoi şi priveam cerul – parcă n-a mai fost nicicând atât de aproape.
***Da, vor rămâne multe cuvinte nespuse şi gesturi nefăcute, timpul se furişează pe lângă ele...
*** Pe atunci, februarie cel alb se cernea peste plasa femeii gravide care poftise la pepenii lui august, iar cei vii respirau zgomotos prin sirena smurdului.
***E joi. Am rămas prinsă între bătrânul infirm din autobuz care n-a vrut să stea pe scaunul oferit de femeia cu pălărie şi ochii bărbatului care ridicase tot cerul în privirea albastră.
***Pe trecerea de pietoni, mă claxonează. Se grăbeşte să nu se strice. Ana şi Cornel – mezeluri de calitate. Se anunţă o vară caniculară. Mă opresc foarte puţin. Între începutul verii şi ploaia de seară. Să-mi trag sufletul.
***16.45 - sâmbătă Femeia cu părul negru şi mărgele verzi din faţa mea, citeşte Andre Gide. Bătrâna de lângă, poartă cravată şi ochelari cu rame fumurii. Drumul se aşterne în falduri dincolo de perdelele înfoiate ale compartimentului. Călătoria cu trenul îmi aminteşte de copilărie. De valiza mea cea mică, de cheia din buzunarul bunicului. De nopţile nedormite dinaintea plecărilor. Timpul a transformat valiza în troller, iar eu am căpătat destul curaj, cât să plec fără însoţitor. Trenul încă face: Te duc, te-aduc, te duc, te-aduc…
***Pe strada caselor vechi, vântul îşi scârţâie poveştile prin toate cotloanele. M-am oprit să-i număr. În grădină stau toţi, îmbătrâniţi sub vopseaua ploilor. Şapte pitici kitschioşi înconjoară grijulii o Albă ca zăpada blondă.
*** Sub cerul spart, după-amiaza roşcată îşi păstra doar mirosul. Apa îl făcea mai puternic. Peste plopii zdrenţuiţi de pe marginea drumului, toamna curgea grăbită. La mâna stângă, absenţa ceasului transformă timpul într-o pungă umflată de vânt.
PS: Deşi îl chemasem pe Iggy Pop, m-am pomenit fără să mă aştept, cu Tom Waits. Haide!
