Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

vineri, 22 aprilie 2011

Pre(a)simţire


M-am născut într-o zi friguroasă, în jurul prânzului. Era o iarnă teribilă. Geroasă şi cu multă zăpadă. Taică-meu şi-a pus căciula cu urechi pe marginea patului şi i-a întins maică-mii, florile aproape îngheţate, în timp ce asistenta grasă se îndrepta spre uşa salonului.
În noaptea cu pricina, taică-meu şi fratele mamei au aşezat toate cele de trebuinţă, în camera mea. Ca să le îmbuneze pe ursitoare. Mi-au pus pieptene, oglindă, ac şi aţă, creioane şi multe cărţi.
N-am plâns când preotul cu barbă albă şi faţă străvezie m-a băgat în cazanul cu apă. I-am apucat cartea cu mâinile şi am început să trag de ea.
N-am privit sfinţii din zugrăveală. Pe mine mă fascinase cartea aia mare cu coperţile groase.
.....................................................
Dacă îmi pun degetele sub ochi, le simt rotunjimile. Aproape vii.
- Dragă, nu ştii că există anticearcăn? Cel de la Nivea e bun!, îmi sugerase Beatrice, admirându-şi în oglinda mare, pantofii cei noi. Chiar că trebuie să-mi iau şi eu, că mă vede aşa, Pompiliu şi-mi reproşează pe ce se duc banii lui.
(Nu pot să mă duc să cer pur şi simplu: Daţi-mi şi mie o cremă pentru gânduri obosite. Le-aş calomnia brandul.)
Aşa că eu şi cearcănele stăm împreună şi alegem piesele pentru puzzle. Jocul ăsta poate să dureze mult. Şi odată ce am asamblat toate piesele, nu le mai pot dezlipi potrivirea.
.......................................................
- Păi, eu o să închid acum.
Nu reuşesc să pătrund chipul din spatele vocii. Nu simt nimic dincolo de ea: nicio părere de rău, nicio modulaţie. E aproape hârâită.
- Mai aştept!, spun fără să-mi ridic privirea.
- Cum vreţi. Dar staţi degeaba.
- Am să vin şi mâine. Şi poimâine.
Scârţâitul uşii îmi răsună în urechi.
(Vrei să sunăm la uşă şi să fugim?)

Am rămas pe trotuarul rece, în după-amiaza prăfoasă. Nici la cer nu m-aş uita. Parcă e prea departe. Mi-am amintit de fetiţa cu codiţe împletite şi breton.
M-am întins pe spate cu ochii închişi...
- Da’ la ce aşteptaţi, domnişoară?
Bătrâna care s-a oprit lângă mine, îşi îndreaptă baticul verde. Mă iscodeşte din spatele ochelarilor legaţi cu aţă. E ştirbă şi vorbeşte tare:
- Ce se dă aici?
Mă aşez turceşte şi-i răspund la fel de tare:
- Fericire.


PS:
alive and playing:
James, Bubbles

2 comentarii:

  1. imi place noua ta poza.

    Si stiu si eu pe cineva care avea codite impletite. Si carare pe mijloc. Dar fara breton...

    RăspundețiȘtergere
  2. Cândva, spre vară, poza cu verde se va pârgui într-una cu cercei roşii cu flori pe care-i ştii şi tu. :))

    Cărarea aia pe mijloc era cel mai neted drum, iar codiţele împletite erau hamurile zmeului fermecat. Şi povestea mult mai este.

    RăspundețiȘtergere