vineri, 6 aprilie 2012

Cine moare, mielule?

Autobuzul geme. Două bătrâne îşi pun mâna la gură:
- Am cumpărat nişte carne din aia cu vită că era mai ieftină, luai şi pulpe, fac nişte salată beof, ce să mai!
- Mai sunt şi prăjiturile, nici nu poţi să mănânci atâtea, da' vin Paştile, aşa se face...
- Avem un râs de pensie, se băgă în discuţie altcineva.

Cobor grăbită. Pe partea stângă a drumului se văd mai mulţi oameni în faţa unei porţi. Aud muzică de mort. Meet Joe Black. Sooner or later everyone does.

O întâlnesc pe Lili. A fost plecată un an în Anglia.
- Încă nu-mi vine să cred că sunt în România. E de căcat aici. Tu, ce mai zici?
- Eu aştept să vină iepuraşul de Paşte.
Lili face ochii mari.

În drum spre bunici, opresc la cizmărie să iau nişte sandale de-ale maică-mii, făcute pe comandă. Băiatul patronului mai are ceva de finisat.
- De care găurele vrei să facem?
Ridic din umeri – Probabil că e de aceeaşi vârstă cu mine.
- Muncesc foarte mult, continuă el, în timp ce eu dau şorţul murdar la o parte şi mă aşez pe un scaun. Dar mi-am făcut nişte planuri pe care vreau să le realizez, ca oricare... Eu sunt născut în '77. Tu? Ce faci de Paşte? Cu fetele stau cam prost, nu prea am timp.
Taică-său apare două minute, din spate:
- Mi-a zis mama ta că tu citeşti toată ziua...
Aha, îmi spun, hotărându-mă pe loc să-i scot maică-mii, tv-ul din priză când îi va începe telenovela favorită. Mulţumesc şi plec. Avea un zâmbet plăcut, îi lumina toată faţa şi nişte mâini foarte mari.

Intru în blocul locuit de foarte mulţi pensionari. Iar nu merge liftul. Un tânăr cu barbă se oferă să-i ducă plasele bătrânului care târăşte piciorul drept şi stă la etajul cinci. Unii dintre noi mai cred.

În dimineaţa primei zile de Paşte, mergeam cu bunica la biserică. Aveam părul împletit în cozi care-mi atârnau pe spate, rochie şi pantofi noi. Mă spălase pe faţă cu apa din ligheanul în care pusese un fir de busuioc verde, ca să fiu sănătoasă, un bănuţ din argint, ca să nu mă ocolească norocul şi un ou roşu, ca să am obrajii rumeni tot anul.

Deschid încet uşa de la bucătărie. Stă cu mâinile împreunate, la fel de blândă şi subţire cum o cunosc de când m-am născut. Îi mângâi uşor fruntea. Nici măcar nu tresare, mereu mă aşteaptă.
- Ce faci, buno?
Îmi zâmbeşte ca într-un basm plin de colb.
- Uite, mă rugam la Dumnezeu să-mi iasă cozonacii ăştia. De la o vreme a început să-mi fie frică.
- Să ştii că numai grija cozonacilor o are el, mă încrunt.
- Ce spui, copilă?
- Matale faci mereu cei mai buni cozonaci din lume.
- Să ştii că mie nu mi-e frică... n-are decât să vie, ţi-am arătat prosoapele ăle noi?

Mie îmi este atât de teamă, buno, de gândul că am să intru în ajun de Paşte în bucătărie şi n-o să miroasă a cozonac. Ce-am să fac eu atunci? Crezi, tu, buno, că am să mai ştiu eu să împreunez mâinile?

De fiecare dată, plec după ce bunicul mă pupă pe frunte. Stă pe balcon şi-mi face cu mâna până nu mă mai vede. Într-un alt anotimp când voi trece pe acolo, voi face acelaşi gest. Este singurul lucru sigur din cele ce vor veni: voi ridica mâna. Şi abia apoi, mă voi afunda în primăvara nouă.

Mă opresc la biserică să aprind şi eu o lumânare în Vinerea Mare. Femei cu flori proaspete, coşuri, lumânări şi copii gălăgioşi. Sfinţii mă privesc din zugrăveala căzută. Mă mai învăţaţi voi?

M-am născut şi am crescut cu buna. Amurgul încremeneşte o clipă pe turla bisericii. Roşu. Fetiţa încearcă să bage în gură, piciorul ursuleţului de plastic, iar femeia fără vârstă îi şterge saliva cu batista. De ce ea nu se schimbă niciodată? Mi-au rămas ca de copil, ochii.

O bătrână cu batic negru îmi dă un măr din coş:
- S-a făcut cald, maică. Pripeşte a ploaie...

Şi noi mieii, domnule / Şi voi domnii, domnule / Noi cu toţii, domnule.
(2006)

[*în Boabe pentru păsări sălbatice, proză, într-o revistă dragă mie, Prăvălia culturală - remarc acum şi tare frumos îmi pare, că în paginile alea, cred că m-am întâlnit prima dată cu Floribunda care scrisese Lecţia de moarte.]


(2012)
În bucătărie nu mai miroase a cozonac făcut în casă şi nu mai sunt pupată pe frunte, dar eu tot mai ridic gândul cu mâna. Nu mai am cozi împletite şi nu prea mai merg la biserică. Nu mai cred decât în poveşti şi în sfintele umbre.


Umbra, Nicu Alifantis

4 comentarii:

  1. http://xxl.weblog.ro/?p=377637#axzz1rFagWZNS

    RăspundețiȘtergere
  2. Mircea, frumos zici tu, acolo:
    "Tata avea o piatră pe care îşi ascuţea briciul. De câte ori o strâng în mână, îl simt lângă mine."

    Îţi zic şi eu, aici:
    "Şi uite aşa te mai taie câte un dor."

    RăspundețiȘtergere
  3. dap. titlul. aşam, era în eartlings un miel militant, cu pancartă şi clopoţel - don't kill me, I'll clothe you and I'll feed you.

    motiv pt. care de voice-over-ul filmului am considerat că e vremea să îmi placă mult, aflând de ce a ajuns să spună asemenea poveşti.

    RăspundețiȘtergere