Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 25 ianuarie 2012

Leapşaua copilăriei

Eram plânsă, cu 2 batiste ude, ochelarii şi ei potopiţi, gulerul aproape înecat, pentru că mi se formează, vorba poetului, un cuibar rotind de ape, sub bărbie când plâng – tocmai văzusem Restless (2011) când mi-a zis ora: Zvârlugo, vrei să ne jucăm?

Nu am avut o copilărie tocmai însorită, dar mi-am înseninat-o cu tot ce ţinea de o prognoză meteo favorabilă: păpuşile Diana, Felicia şi Hermina de Arădeanca, ce-şi purtau numele pe bănuţul din plastic de la mână, creioanele colorate pe care le băgam în gură, ca să obţin nuanţe mai închise, numărătoarea cu păsări cu inimi roşii şi galbene din care au şi zburat câteva de-a lungul timpului ca şi priceperile mele la matematică şi cărţile pe care am avut bucuria să le ofer mai târziu, unor copii mai mici decât mine, păstrându-mi Talismanul de safir, Basmele apelor şi Baba Iarna intră-n sat, pe care am scris sau am desemnat câte ceva, în vigoarea critică a vârstei.

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu, îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Maică-mea îmi spunea uneori, frumoasa mea şi-mi amintesc foarte bine cum m-a responsabilizat apelativul ăsta, încât m-am pregătit să mi-l asum cum se cuvenea, încercând să mai salvez ce se mai putea salva din ştrampii rupţi în genunchi, trăgându-mi de rochiţa care nu voia să se lungească.
Apelativele sau diminutivele care te urmăresc din copilărie pot fi bune la gust ca nişte pătrăţele de cavit sau ca untura de peşte care mie nu-mi plăcea deloc. Un fel de medicamente de pe o reţetă pe care o primeşti fără să fii consultat.

2. Care este cea mai veche amintire?

Cea mai veche amintire este una dintr-o iarnă care mi-a intrat în piele. A fost când s-a luat curentul şi m-a prins pe scări după ce urcasem câteva etaje. Locuiam la etajul 9 şi m-am trezit înţepenită într-un întuneric friguros. Nu ştiu cum de mi-am frecat palma de balustradă şi ivirea unei scântei m-a liniştit. Mult mai târziu mi-am dat seama că o lumină subţire vine dinăuntru, oricât de întuneric ţi-ar fi în preajmă.

3. Dar cea mai frumoasă?

Sunt mai multe care şi-au aşezat mirosurile, gusturile şi texturile în sipetul memoriei poetice, cum i-ar zice Kundera. Am să spun doar despre xilofonul pe care l-am primit într-un Crăciun. Despre plăcuţele lui cel mai frumos colorate şi despre cele două beţişoare cu care le-am atins întâi cu sfială, ca şi cum le-aş fi făcut cunoştinţă, apoi mai tare, cam cum se îmbrăţişează prietenii vechi. Îţi place?, m-a întrebat maică-mea. Îţi dai seama dacă m-ar vedea acum muzicanţii din Bremen?, a fost tot ce i-am răspuns.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu. Pe bunicii din partea mamei i-am găsit deja la bloc, după ce le-au demolat casa. Însă am fost la ţară, la nişte prieteni de-ai părinţilor unde am făcut o pasiune să-i zic nefocusată, pentru că se revărsa cu aceeaşi intensitate peste absolut toţi boboceii de raţă, ghemotoace aurii, cu care m-am însoţit toată ziua până când a trebuit să plecăm şi am renunţat matur, dar cu lacrimi în ochi, să iau pe vreunul cu mine, pe motivul că i-ar fi şi lui dor de mama lui.

5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Prietenii mă vedeau cu ochi buni, pentru că la: mă joc şi eu cu tine?, spuneam: haide! şi la: îmi dai şi mie jucăria ta?, spuneam: da, dar nu de tot.
Vecinii – vaaai ce fetiţă frumoasă şi cuminte! şi de la acel vai, am tras eu concluzia că era al naibii de rău.

Nu am acu o fotografie cu mine, foarte mică. Dar am una cu nişte cireşe, deci merge.





Leapşa merge mai departe, la toţi ceilalţi copii. N-am să numesc pe nimeni, am să spun doar că mie mi-a făcut tare bine că am luat-o şi că m-aş bucura mult să aflu şi de la alţii ce le-a făcut lor.


S-au mai jucat:

Floribunda
Ora25
Subterana
Alfi aka Athos

11 comentarii:

  1. deja încep să cred că asta e o leapşă care scoate oamenii din necăjeli, că aşa m-a prins şi pe mine de guler. îmi amintesc de bănuţii de plastic, ce misterioşi erau, ca panglicile legate la mâinile nou născuţilor. şi plăcuţele smulse din xilofon spre a fi aranjate în altă ordine.

    vaai, balustrada cu scântei! (care frigea la mână)

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu încep să cred. Poate că pare prea mult. Dar aşa şi este un dar.

    RăspundețiȘtergere
  3. :)

    Mi se mai coc
    Langa urechi
    Astazi perechi
    Maine deloc
    Cirese dulci
    Copilaresti
    Tu inca esti
    Ca si atunci

    RăspundețiȘtergere
  4. La cireşe de MP,
    versiune cocoţată
    în rimă îmbrăţişată -
    riiimeează versurile
    1 cu 4
    2 cu 3
    ia câte chite vrei :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Am bocit de la un film zilele astea. Am vazut Crash - e din 2004, dar na, cand am putut si eu.
    E o scena in care o fetita se repede la tatal ei si il ia in brate, sa-l apere, in timp ce un tip trage un foc de arma spre ei.
    E super filmul, ma mir cum de nu l-am vazut pana acum...

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu-l ştiu pe Crash ăsta. Însă mi-l mai amintesc pe Crash! Boom! Bang! al lui Roxette, dintr-un film al cărui an l-am uitat...
    (Teo, dar ce bine-i când ne mirăm!)

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu, nu:
    http://www.youtube.com/watch?v=ULWv5HCX3rI

    RăspundețiȘtergere
  8. Ah, crudul adevăr copt în crâncena redută...

    RăspundețiȘtergere
  9. O s-o iau si eu cand termina lumea de schiat, e voie?

    PS: Sa stii ca e frumos si la schi. ;)

    RăspundețiȘtergere
  10. Daa, daa!, strigă glasuri de copii

    PS:
    Pin, să ştii că te cred; eu n-am schiat nicicând, dar mi-am pus în gând. :)

    RăspundețiȘtergere
  11. (şi să mai ştii că la e voie?, se răspunde cu: e nevoie! :))

    RăspundețiȘtergere