Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 25 ianuarie 2012

Gânduri hoţeşti

Ninge şi la mine, de azi-dimineaţă.
Am ieşit şi am stat câtva, fără să mă mai gândesc la nimic altceva. Mă uitam cum vine şi se aşterne şi mi se părea că parcă mă aşez mai bine în mine.
Mi-ar plăcea să-mi vii ca şi cum mi-ai sta. Mi-ar plăcea să-ţi vin ca şi când. Gând: straturi-straturi, unul în celălalt.


Ceai de iarnă de la Fares.
Ceai cu mine. Ce-ai cu mine? Hai că am reuşit să nimeresc anotimpul, îmi spun ghicind în cana de ceai, după ce o primăvară întreagă băusem Ceai de toamnă.
Mi se pare uimitor cum te poţi strecura în ce anotimp pofteşti, doar într-un pliculeţ.
În ce-o să fii îmbrăcată? Păi, într-un baton de scorţişoară şi cu nişte vanilie.



De la fereastră văd trei fetiţe care fac un om de zăpadă. Aş vrea să le fotografiez, dar am doar un hârb de telefon, nu prea duce până acolo.




Enoch şi Annabel în camera întunecată.
- Ştii ce face asta?, îl întreabă Annabel, arătându-i lanterna.
- Nu.
- Îţi permite să vezi ce vrei cu adevărat pe lume. Vreau s-o iei tu. Încearc-o.
- Ce vreau eu cu adevărat?, întreabă Enoch, sucind lanterna în mâini.
- Aha.
Lanterna luminează doar chipul Annabelei.
(Restless 2011)


Sinead O’ Connor, You Made Me the Thief of Your Heart



Nu. Chiar nu am de ce să fiu acuzată. N-am pus niciodată mâna pe inima ta.
Poate mi-am pus tâmpla pe vreun gând de-al tău. Poate mi-am pus vreo tăcere pe buzele tale. Poate că visul meu a căzut pe marginea pleoapelor tale adâncite în somn.
Nu recunosc. Nu te recunosc decât în mine.


Surâs în plină iarnă.
Film alb-negru: oameni trecând, crengi de copaci goi atârnând în dreptul balcoanelor cu termopan sau tencuiala căzută, fetiţele care şi-au terminat omul de zăpadă şi se învârtesc în jurul lui, ţinându-se de mâini.
Fotografie. Închid ochii.
Eu nu ştiu să-mi cer voie.

2 comentarii:

  1. Suntem al naibii de sentimentali noi oamenii. Şi cît nu neg eu lucrul ăsta. În zadar. Am închis ochii şi omul de zăpadă eram eu. au trecut vremile cînd alţii închideau ochii şi eu îi înconjuram rîzînd, cu obrajii roşi de ger, de viaţă,de a fost cîndva.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mă întreb cine poate dezminţi că noi suntem al naibii de vechi la suflet.
    Haide, îngăduie-ţi să înconjori vreme de un zâmbet, un gând de-al meu mai încăpăţânat pe sanie, cu salopetă de fâş, căciulă-cosmonaut, mănuşi legate la gât şi cu obrajii roşii de încă mai este.

    RăspundețiȘtergere