Absenţa
ta mi-a dat târcoale toată ziua.
Dacă
exişti, vreau să-mi pun picioarele goale peste ale tale. Să văd eu până unde îmi
vii şi până când îţi ajung. Pare copilăreşte? Aşa şi sunt.
Aş
vrea să-mi citeşti poemul acesta, desigur când îţi vei găsi ochelarii de
scafandru:
Când te opreşti în
faţa oglinzilor
o mână iese din
apele clare ca să te mângâie
o mână care este
totdeauna a ta
această mână de
mătrăgună şi de hârtie
care-mi aminteşte
dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor
şi de data aceasta
umerii mei nu mai au umbră
nu mai sunt decât
picioarele mele care aleargă
aceste triste
biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării
vom trece strada
fără a vedea ce se întâmplă
în pachetul acesta
sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei
dar nu ne priveşte
în camera aceea
goală răsună poate armonica morţii
ceea ce văd e un
fluture călcat de tren
ceea ce ating e
sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul
tău ca o scoică
iată
dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două
jumătatea mea roşie
jumătatea mea albastră
linia precisă care
mă împarte
pe care am
construit-o muşcându-ţi palmele
iată jumătatea mea
calmă jumătatea mea dezesperată
îţi vor trebui ace
mai tari ca să le coşi împreună
sfori mai elastice
degete mai abile
va trebui să
distrug singur ceea ce am iubit împreună
şi mai ales va
trebui să te mişti liberă
când voi traversa
oraşul acesta pustiu
în frumosul meu
costum de scafandru
Singură şi imobilă, Gellu Naum
Eu îmi voi răsuci părul ca pe o cochilie, chemându-mi urechile
tocmai din cerceii cu perlă şi cel mai mult din cântecul lui Cohen.
Te voi
asculta cu obrajii în mâini, ca să am şi eu ce să-ţi întind în câteva cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu