Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 20 iunie 2012

Transversuri



Absenţa ta mi-a dat târcoale toată ziua.


Dacă exişti, vreau să-mi pun picioarele goale peste ale tale. Să văd eu până unde îmi vii şi până când îţi ajung. Pare copilăreşte? Aşa şi sunt.


Aş vrea să-mi citeşti poemul acesta, desigur când îţi vei găsi ochelarii de scafandru:
 
Când te opreşti în faţa oglinzilor
o mână iese din apele clare ca să te mângâie
o mână care este totdeauna a ta
această mână de mătrăgună şi de hârtie
care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor


şi de data aceasta umerii mei nu mai au umbră
nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă
aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării


vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă
în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei
dar nu ne priveşte
în camera aceea goală răsună poate armonica morţii


ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică
iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două
jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o muşcându-ţi palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
şi mai ales va trebui să te mişti liberă
când voi traversa oraşul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru

Singură şi imobilă, Gellu Naum

Eu îmi voi răsuci părul ca pe o cochilie, chemându-mi urechile tocmai din cerceii cu perlă şi cel mai mult din cântecul lui Cohen. 




Te voi asculta cu obrajii în mâini, ca să am şi eu ce să-ţi întind în câteva cuvinte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu