Transparenţa - Radu Vancu, un Megaroman

Megaromanul Transparenţa ar putea da numele unui tablou: „doi îngeri pentru un mileniu transparent” pictat de Luis Royo. Dacă Royo ar scrie versul ăsta: „Căci nimic nu e mai trist decât să nu fii transparent - şi să-ţi vină lumina din afară.” La urma umbrei, aş spune că nu facem lumină pământului degeaba, din moment ce iubim în ani lumină şi că Transparenţa e un roman al luminii-iubirii traduse din limba norilor, seduse în literatură: „o Mega tradusă în limba norilor, transparentă şi strălucitoare, lumină pentru ochi bolnavi, alunecând pe cer deasupra străzilor din Sibiu”.

(De) la început a fost Mega: „trupul fragil al Megăi în care se contorsionase toată viaţa mea anterioară, toate cele două decenii ale existenţei mele în irealitatea imediată, toate amintirile mele, şi cele despre trecut, şi cele despre viitor, deopotrivă. Corpul ei slăbuţ era muzica mea, era târgul meu de vechituri, era bordelul meu, era cimitirul meu.” Transparenţa diminuează corpurile care lunecă în splendoarea imponderabilităţii, extrăgându-se din realitate: „După ce făceam dragoste, simţeam că nu numai trupurile noastre, ci noi înşine venim de foarte departe şi încă nici măcar nu ne-am ajuns din urmă.” Realitatea Megăi e pentru protagonist unica realitate.

Dragostea, viaţa, adevărul, moartea, literatura, scrisul, poezia, suferinţa, tristeţea, singurătatea, credinţa, arta sunt vizibile în „Transparenţa”, desprinse dintr-un “imparadised” tărâm, o lume vrăjită, „cea mai invizibilă dintre lumile posibile”.

Graalajul cu personajele sale memorabile: Ilie, Karina, Codruţa, Sabra, Sorinache, Lex, Reini, prinse în potirul cu discuţii savuroase mi-a amintit de atmosfera fascinantă de la Clubul Şarpelui din Şotronul lui Cortazar. Portretul făcut de Radu personajului Radu Vancu din roman, „prea citaţionist şi grandilocvent” pentru gustul naratorului, admirabilă autoironie şi asumare, exerciţiu de corpo(i)realitate a sincerităţii.

„Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa, literatura e o formă de terorism, iar terorismul e nimic pe lângă suflet... tot ce scriem cândva va fi adevărat” sunt reperele unui paradis regăsit de o frumuseţe tragică pe care am întâlnit-o şi la Hrabal, un fel sfâşietor de a scrie cu tremurul norilor şi cu foşnet de frunze.

Romanul este dens, grafomania declarată a lui Radu e una miezoasă, substanţială, în fapt(ă) e un mod de a trăi, ca la Nabokov. Aş mai spune că e un roman absolut: de dragoste, magic, mistic, erotic, filosofic, iniţiatic, dacă acestea nu ar fi deja transparente.

„Aş scrie orice, până şi proză,” mărturisea Radu în jurnalul său. Romanul Transparenţa este o trans scriere a poeziei sale, poetul şi prozatorul întâlnindu-se mereu în acelaşi topos intim: „Nu se poate evada din inimă, fiindcă inima nu-i un spaţiu.”(Jurnal)