Mă gândeam ce să vă zic despre filmul făcut după romanul lui Haruki Murakami. În afară de:
că în subtitrare i-au zis Lemn
norvegian, că în timp ce-l vedeam, o simţeam pe-aia cu My Japanese is
better şi că tare frumos îi mai ziceau Les BeatLes, Norwegian Wood
Eu am citit de 2 ori, Pădurea
norvegiană şi după el, cam tot ce-a scris niponul, mai puţin ultimul său
roman şi La capătul lumii, în ţara aspră
a minunilor. De ce m-am îndrăgostit de cărţile
lui Haruki:
Pentru că formaţiile rock au nume
tâmpite ca Genesis, Police, Adam and Ants, Human League.
Pentru că tristeţea lor zâmbeşte sublim şi conştientizezi că ai avut-o
dintotdeauna. Doar că acum poţi să-i întorci zâmbetul şi să-i porţi de grijă -
ai fi pierdut fără ea. Pentru că deszăpezirea culturală trebuie făcută în orice anotimp şi mai ales des. Pentru că atunci când eşti rănit,
porţi insignă Keith Haring. Pentru că
a avea corectitudine la capitolul sex,
înseamnă a avea mai mult succes ca muşchi de pământ. Pentru că simţi adâncimea
serilor de vară. Pentru că timpul şi spaţiul o iau razna. Pentru că atunci când
vrei să-ţi duci mâna la ochelari, citeşti că tocmai ai făcut-o. Pentru că
atunci când îţi apare afişat pe monitorul interior: „Răspuns imposibil din
pricina informaţiilor insuficiente. Apăsaţi tasta Delete” - trebuie să te iei după Omul Oaie: „Tu trebuie să dansezi cât ţine muzica. Pricepi ce-ţi spun?
Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce
sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc
picioarele... Trebuie doar să dansezi... Aşa că dansează. Dansează cât ţine
muzica”...
Despre film nu-mi vine să vă zic
prea multe. Ar fi ca şi cum m-aş apuca să vă strig despre tăceri.
Vedeţi-l doar
dacă simţiţi că puteţi auzi astea:
Ştii, Kizuki, eu, spre deosebire de tine, am ales viaţa. Şi voi încerca
să mi-o trăiesc in/decent cât de mult o să pot. Pot să-mi imaginez cât de greu
ţi-a fost, dar şi tu trebuie să-ţi închipui cum este pentru mine. [*
pe-aici am modificat niţel, că aşa am înţeles eu, japoneza aia]
Nimic nu ne poate vindeca de pierderea unei persoane iubite. Nici
adevărul, nici sinceritatea, nici tăria, nici bunătatea. Tot ce putem face, e
să trăim în timp ce strângem la piept, această tragedie şi învăţăm că niciuna dintre pierderile ce
vor veni, nu va fi mai puţin dureroasă.
La fiecare început de an, sunt şi mai departe de cadavrele mele. Kizuki
are 19 ani. Naoko, 21. Şi aşa va fi mereu.
E foarte important să te îndrăgosteşti.
Vreau să încep totul cu tine, de la început.
[cică, trăim pe fundul unui ocean de aer - nu mai ştiu cine a zis-o înaintea mea -
Les BeatLes, Yellow Submarine]
că tot zici de fundul oceanului de aer, mie cel mai mult mi-a plăcut coborâtul pe fundul fântânii, cu tot cu capacul pus deasupra
RăspundețiȘtergereaerisipire
RăspundețiȘtergere