marți, 8 mai 2012

Noruwei no mori (2010)


Mă gândeam ce să vă zic despre filmul făcut după romanul lui Haruki Murakami. În afară de:
că în subtitrare i-au zis Lemn norvegian, că în timp ce-l vedeam, o simţeam pe-aia cu My Japanese is better şi că tare frumos îi mai ziceau Les BeatLes, Norwegian Wood

Eu am citit de 2 ori, Pădurea norvegiană şi după el, cam tot ce-a scris niponul, mai puţin ultimul său roman şi La capătul lumii, în ţara aspră a minunilor. De ce m-am îndrăgostit de cărţile lui Haruki:
Pentru că formaţiile rock au nume tâmpite ca Genesis, Police, Adam and Ants, Human League. Pentru că tristeţea lor zâmbeşte sublim şi conştientizezi că ai avut-o dintotdeauna. Doar că acum poţi să-i întorci zâmbetul şi să-i porţi de grijă - ai fi pierdut fără ea. Pentru că deszăpezirea culturală trebuie făcută în orice anotimp şi mai ales des. Pentru că atunci când eşti rănit, porţi insignă Keith Haring. Pentru că a avea corectitudine la  capitolul sex, înseamnă a avea mai mult succes ca muşchi de pământ. Pentru că simţi adâncimea serilor de vară. Pentru că timpul şi spaţiul o iau razna. Pentru că atunci când vrei să-ţi duci mâna la ochelari, citeşti că tocmai ai făcut-o. Pentru că atunci când îţi apare afişat pe monitorul interior: „Răspuns imposibil din pricina informaţiilor insuficiente. Apăsaţi tasta Delete” -  trebuie să te iei după Omul Oaie: „Tu trebuie să dansezi cât ţine muzica. Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele... Trebuie doar să dansezi... Aşa că dansează. Dansează cât ţine muzica”...

Despre film nu-mi vine să vă zic prea multe. Ar fi ca şi cum m-aş apuca să vă strig despre tăceri.

 

Vedeţi-l doar dacă simţiţi că puteţi auzi astea:
Ştii, Kizuki, eu, spre deosebire de tine, am ales viaţa. Şi voi încerca să mi-o trăiesc in/decent cât de mult o să pot. Pot să-mi imaginez cât de greu ţi-a fost, dar şi tu trebuie să-ţi închipui cum este pentru mine. [* pe-aici am modificat niţel, că aşa am înţeles eu, japoneza aia]

Nimic nu ne poate vindeca de pierderea unei persoane iubite. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici tăria, nici bunătatea. Tot ce putem face, e să trăim în timp ce strângem la piept, această tragedie şi învăţăm că niciuna dintre pierderile ce vor veni, nu va fi mai puţin dureroasă.

La fiecare început de an, sunt şi mai departe de cadavrele mele. Kizuki are 19 ani. Naoko, 21. Şi aşa va fi mereu.

E foarte important să te îndrăgosteşti.

Vreau să încep totul cu tine, de la început.


[cică, trăim pe fundul unui ocean de aer - nu mai ştiu cine a zis-o înaintea mea -
Les BeatLes, Yellow Submarine]

2 comentarii:

  1. că tot zici de fundul oceanului de aer, mie cel mai mult mi-a plăcut coborâtul pe fundul fântânii, cu tot cu capacul pus deasupra

    RăspundețiȘtergere