miercuri, 25 ianuarie 2017

Acasă




Dintotdeauna m-am gândit că spaţiile pe care ni le dorim sau le putem alege pentru a le locui ne reprezintă. Nu mi-au plăcut niciodată casele mari, cu multe încăperi, îmi lăsau impresia de îndepărtare între îmbrăţişări şi sentimentul unui gol sufletesc, al rigidităţii în gesturile mici, calde şi tandre, un fel de a fugi de tine însuţi prin toate camerele, în speranţa că poate chiar o să te pierzi în hol. Recunosc, nu am luat niciodată în calcul ideea de a avea copii, pentru că mi-am dat seama prin facultate că nu vreau să fiu mamă în momentul în care am ascuns ciocolata, ca să n-o împart cu vecinul de la parter, David, care avea 5 ani şi era foarte lacom şi prost crescut. Poate şi divorţul părinţilor mei când aveam 8 ani şi faptul că am crescut doar cu mama m-a influenţat în a nu-mi dori aşa ceva, deşi, paradoxal, copiii şi animalele sunt înnebuniţi după mine. Mi-am dorit o garsonieră micuţă, caldă, cu multe cărţi, pat, lampă, un bonsai, un scrabble şi spaţii pe care să le populez eu cu tot ceea ce mă face să mă simt acasă: parfum, fotografii, vază cu flori de sezon, fructe în coş de răchită, un balansoar din dor de scrânciob, ceaiuri şi suport din lemn de vinuri, pentru a-mi încuraja acel un singur pahar pe care-l pot duce fără să mă ameţesc. În timp, am învăţat că nu poţi locui o persoană, astfel încât să-i umpli simţurile şi sufletul şi să-i poţi bate în tâmple zilnic ca şi când/gând sau să-i faci inima să bată ca şi cum ar urca scările în fugă, de fiecare dată când te vede, dar poţi avea un loc al tău care să te primească cu braţele deschise, fără fandoseli, ca şi cum pe tine te-ar fi aşteptat de când s-a zămislit uşa. Cel mai frumos din casă e ca atunci când ajungi acasă, să ştii că ai fost aşteptat(ă), dorit(ă), că timpul s-a încurcat ca prostul în ore, clepsidre şi cuci cu acelaşi gând: de-abia aştept să vii, de-abia aştept să vii. Tot ce voiam să spun, de fapt, când am început să scriu asta, este că „acasă” este cel mai încăpător cuvânt din lume, aşa cum „niciodată” este cel mai lung şi că, deşi m-am încăpăţânat mereu să cred că acasă este celălalt, nu este adevărat. Acasă eşti tu însuţi/însăţi şi te întorci la tine de fiecare dată, ca-n cântecul ăla cu mă-ntorc la tine iar şi iar mare albastră, (codru verde şi munte maro), dar cântat de Dorian, nu de obositul de Iordăchioaie. Numai atunci când eşti cu adevărat acasă, poţi primi pe cine vrei înăuntrul tău.


2 comentarii: