Despre timp, prietenie, singurătate, iubire, viaţă, moarte şi alte (ză)dărnicii

 

„Lucrurile zboară pe lângă noi. Nimeni nu le poate prinde. Aşa ne trăim noi viaţa.”, scrie protagonistul din „Ascultă cum cântă vântul”. Afirmaţia lui trădează sinceritatea scriitorului, aş spune. Însă din ipostaza cititorului, tocmai acest talent îmbibat cu fler scriitoricesc de a prinde cele mai subtile mecanisme sufleteşti în substanţa timpului ireversibil, mă face să-i caut şi să-i savurez cărţile. „Am ieşit din restaurant pe un amurg splendid. Ne-am plimbat alene prin cartierul docurilor. […] M-a strâns de mână. – Cred că o să mă simt foarte singură după ce pleci. [...] De mult n-am mai simţit aşa parfumul verii. Aerul oceanului, sirenele în larg, pielea catifelată a mâinii de fată, mireasma suavă a şamponului de lămâie, briza de seară, speranţe firave, fantezie estivală...”

Personajele lui Haruki nu dau lecţii de viaţă, ele doar îţi povestesc simplu viaţa lor: „A fost o vreme când oricine îşi dorea să fie impasibil.[...] Dacă poţi să spui despre un frigider vechi care nu se dezgheaţă singur tot anul, că-i impasibil, ştiind câtă nevoie are să se dezgheţe, atunci şi cu mine se întâmpla acelaşi lucru.” A-ţi povesti viaţa e un prilej de a (te) găsi şi de a (te) înţelege: „Mă gândesc să scriu romane. – Ce fel de romane? – Bune. Pe gustul meu. Nu cred că am cine ştie ce talent. Măcar să scriu ceva care să fie revelator şi pentru mine. Altfel n-are sens. Nu?”

Intimitatea cadrului aşază cititorul într-o atmosferă degajată, în imediata apropiere a gesturilor familiare: „A sunat telefonul. Pe jumătate adormit în şezlongul de răchită, mai aruncam câte un ochi şi la cartea rămasă deschisă, total absent însă. O ploaie torenţială cu stropi mari udase bine frunzele copacilor din grădină. Când s-a oprit, s-a stârnit un vânt umed [...] Acum flutura domol perdeaua.” Scrisul lui Murakami este impregnat cu naturaleţea emoţiilor presimţite în spatele gesturilor: „În vocea ei se desluşea o oarecare prudenţă, de parcă se pregătea să aşeze nişte pahare fragile pe o masă instabilă.”

Personajele din această trilogie care include şi „În căutarea oii fantastice”: naratorul, Şobolanul, barmanul J sunt reprezentative pentru scrisul niponului: protagonişti care-şi aşază destinul în curgerea timpului, tot atâtea voci ale autorului. Sinceritatea, simplitatea, experienţele, intensitatea trăirilor, amintirile lor şi încercarea de a da un rost propriilor vieţi îi înscrie în firescul existenţei. Din cele 15 cărţi citite nu prea am reuşit să ţin minte nume de personaje. Poate pentru că poveştile lor curg într-una care se completează cu fiecare carte în parte. Coordonatele sunt aceleaşi: nevoia de a iubi şi de a fi iubit, singurătatea, rutina, moartea, viaţa, prietenia, terapia prin scris. Alte tăceri, aceleaşi încăperi.

„Nu există scriere perfectă. Aşa cum nu există nici deznădejde absolută.” Romanele lui Haruki reuşesc să surprindă perfect imperfecţiunea sufletului. Imprevizibilitatea trăirilor. Iar faptul că există cineva care, deşi nu-ţi cunoaşte tăcerile, poate să ţi le scrie în cuvintele lui, face ca singurătatea să poată fi întâmpinată cu cărţile deschise.