Nişte tăceruri

 [Ce bine ar fi să-ţi poţi verifica sentimentele ca pe nişte cuvinte pe care le-ai tăcut. Să te pui cu gura pe mine.]

            A fost o vreme în care am crezut în scris. N-aş fi putut să nu mai scriu. Simţeam că mă ţine în viaţă, cumva. Am trăit al naibii prin scris, uneori atât de intens, că gâfâiam boldat. Acum simt că nu mai cred. Şi de-asta nici n-o să mai scriu. Am nevoie de voci, de braţe, de chipuri, de mirosuri. Am nevoie de cuvinte vii: uite ce barbă are cuvântul ăsta!

Nu mă mai căuta în cuvinte. Caută-mă în pistrui. Caută-mă în părul de culoarea ciocolatei amărui. Caută-mă în ochii verzi din spatele ochelarilor. Caută-mă în locul ăla dintre umăr şi gât, cel mai bun de tăcut.

Ane Brun, Words 

            Dar la citit n-aş putea renunţa nicicând.

Printr-o potriveală frumoasă, când la gând cu postarea asta (de care titlurile lor uite cum se leagă), tocmai mi-au sosit în dar, cărţile pe care mi le dorisem de ceva timp, recunosc - mulţumesc cel mai mult, Arhetipalo! o să ţi le împrumut şi ţie! :))

        „Îmi amintesc, nu într-o ordine anume:

- interiorul lucios al unei încheieturi;

- aburul ridicându-se dintr-o chiuvetă când cineva, râzând, aruncă în ea o tigaie încinsă;

- stropi de spermă învârtindu-se în jurul orificiului de scurgere din cadă, înainte de a fi evacuaţi şi duşi prin ţevăria unei case înalte;

[…]

- apa din cadă răcită de mult în spatele unei uşi încuiate.

Trăim în timp – el ne ţine şi ne modelează – însă n-am avut niciodată impresia că l-am înţeles foarte bine. Şi nu mă refer la teoriile despre cum se curbează şi se întoarce sau despre posibila lui existenţă în alte părţi, în versiuni paralele. Nu, mă gândesc la timpul obişnuit, de zi cu zi […] Unele emoţii îl accelerează, altele îl încetinesc; uneori dă impresia că dispare – până în punctul final când dispare de-a binelea şi nu se mai întoarce niciodată.”

(Sentimentul unui sfârşit , Julian Barnes)

            „Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie despre noi doi. Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Dar, deocamdată, la şcoală, li se bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare şi tot ce-a existat s-a împrăştiat în toate părţile.

            Şi cum că toate ar fi existat dinainte de explozie – şi cuvintele încă nespuse, şi toate galaxiile văzute şi nevăzute. Tot aşa, în nisip trăieşte viitoarea sticlă şi firele de nisip sunt, iată, seminţele acestei ferestre dincolo de care tocmai a trecut în fugă un băieţel cu o minge băgată sub tricou.

[…]

            Stăteam lângă foc şi ne acopeream feţele cu palmele, privindu-ne oasele degetelor care se conturau prin ţesutul roşu translucid. De sus cădeau fulgi de cenuşă – paginile arse, calde.

            Da, era cât pe ce să uit, într-o zi însă tot ce e important se încheagă din nou.”

(Scrisorar, Mihail Şişkin)

           

Acestea fiind zise, rămân celelalte, nescrise.