foto Grafii

Mă aflam la vârsta descoperirilor care l-ar fi făcut invidios pe Jules Verne, dacă ar fi ieşit din volumele lui cartonate şi ar fi descins pe vastul continent al apartamentului cu 3 camere de la etajul 9, unde putea fi zărită luminiţa înnoptată discret a unui felinar smuls din debaraua bucătăriei, de lângă un termos portocaliu, primit la olimpiada judeţeană de limba română căruia îi spărsesem sticla, în câteva figuri, mai ales metafore.

Dintre cele mai de seamă capturi pe care le găzduisem în subsolul camerei mele – uneori corabie, alteori submarin şi deseori, sub pat: rochia de mireasă a maică-mii şi albumul ei cu poze alb-negru.

Obişnuiam să-i netezesc delicatele flori de lămâiţă prinse pe voalul împăienjenit al poalelor. Îmi plăcea să mă probez în fiorul alb satinat, atunci când băgam rochia pe cap, fără să-i deschid lungul fermoar de pe spate. Mult mai târziu am descoperit că pot exista nişte mâini care-ţi închid pe spate, textura unei atingeri ce nu poate fi nicicum rostită, deschizând mut cu buzele, o poveste de sub piele.

Albumul maică-mii era înveşmântat într-o piele de culoarea cireşului, avea pagini aspre cu tăieturi în care intrau colţurile fotografiilor, iar peste ele veneau alte file mai fine, alburiu-străvezii, astfel că toate chipurile mă priveau din spatele unui geam aburit.

Pe prima pagină, portrete: maică-mea privindu-l galeş pe taică-meu, ea cu părul ondulat în surâsuri pe după clipsuri în formă de floare, el cu gura întredeschisă, convins de-o viaţă că la femei dau bine şi cuvintele şi tăcerea.

Pe pagina următoare, maică-mea mică şi bretonată, într-o ipostază sfioasă, alături de fratele ei şi de părinţi. Bunicii mei: el, ardelean bine legat cu postură sobră de militar în uniformă, ea, olteancă subţire, în rochie neagră cu guler alb şi pantofi negri din lac.

Din tot acest noian de chipuri numite, neştiute, uitate, iată şi o fetiţă pe care o recunosc prea bine. Poartă rochiţă cu volane exuberante de prins fluturi şi ţine în mâna stângă un coşuleţ împletit, iar în cea dreaptă, nişte gladiole foarte înalte. Zâmbeşte cu buzunarele pline de merinde: pufarine şi mentosane, de parcă ar vrea să întoarcă din drumul lor rotund, cearcănele plecate spre Tristitia.


Nimic din tot ce-aţi citit mai sus, nu s-ar fi arătat privirilor voastre, dacă ochii mei nu s-ar fi oprit pe Fotografie de grup cu doamnă (H. Böll), într-o dimineaţă târzie de luni când lumina cădea întreagă între pagini, făcând inutil un blitz profesional.