duminică, 19 februarie 2012

Evanessence

În noaptea asta, după ce am ieşit de la teatru, am vrut să mă pipăi, ca să-mi dau seama dacă nu cumva am dispărut. Nu are legătură cu piesa de teatru despre care nu vreau să spun acum nimic, pentru că acum mă caut pe mine. În faţa teatrului cred că am trecut pe lângă bărbatul acela care prezintă Garantat 100%, nu ştiu cum îl cheamă, pentru că mă uit foarte rar la tv şi nu reţin nume. M-a privit şi l-am privit câteva secunde. Am vrut să-l întreb cum i s-a părut piesa, ca să mă aud pe mine mă.

Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă, zicea Nietzsche.
Răzbim noi cumva la lumină, spunea Marin Sorescu, luând-o prin înăuntru.

În sală mi-am văzut jumate din foştii profi de facultă cu care m-am salutat, câţiva foşti colegi şi alţi cunoscuţi din cercul amicilor părăsiţi. Fostul meu prof de folclor nu mai purta pălăria cu pană, de la cursurile de odinioară. Am zâmbit de undeva dintre eresuri.

Dintotdeauna am iubit să merg la teatru. Lumea magică de după perdele. Actorii – nişte minunaţi. Jocul lor mă încarcă şi mă umple cumplit de intens: am râs, am plâns, am tremurat toată, mi-au clănţănit dinţii de-a lungul timpului pieselor.
Când eram mică şi se oprea lumina, înainte de pauza dintre acte, îmi venea să fac ceva cel puţin nemaipomenit cum ar fi fost să ating pe furiş, mâna celui de lângă mine. Odată chiar am făcut-o şi-mi amintesc foarte bine cum mi-a apucat-o strâns, băiatul de lângă mine şi apoi mi-a dat uşor drumul. Nu ne-am vorbit, dar ne-am privit ca şi cum am fi păstrat un secret cu preţul atingerii.
Acolo, în sală, mi se pare că-mi aud vieţile din mine pe care nu le trăiesc.

Am ieşit de la teatru şi n-am avut chef să iau taxi. Am avut chef să merg prin noapte cam o oră. Nu m-a lătrat niciun câine. Linişte pe străzi. Iarnă ca o cană din porţelan vărsată în luminile felinarelor.


Când am ajuns acasă, am simţit nevoia să-mi arunc lucrurile. Fularul s-a apucat să curteze basca pe marginea patului, iar paltonul de pe covor, le strecura ceva în ureche, cerceilor. Mărgelele şi mănuşile o puseseră de o şezătoare, în hol.


Nu e nicio glorie în a fi singur.
E doar un modus vivendi pe care ajungi să-l porţi ca pe o haină fără să mai ştii când ai îmbrăcat-o pe dedesubt. Ajungi să înveţi să te asculţi mai bine şi ajungi să nu-ţi mai pese.
Pentru că nu mai ştii cum se făcea altfel, eşti absent pentru toţi cei din jurul tău, dar nu poţi lipsi din tine.
Prin vene parcă mi-ar curge ceaţă. Aş vrea să fie cu miros de crizanteme galbene, dacă se poate, indiferent de sezon. Mulţumesc.

Azi, la ora 00.11, e prima dată după mulţi ani când mi-e dor să dorm cu altcineva. În afară de mine.


PS:
n-am văzut niciodată Praga
Travka, Vreau să simt Praga

5 comentarii:

  1. Catalin Stefanescu:)
    am stat si eu la o piesa de teatru langa el..de fapt,el a stat langa mine:)

    RăspundețiȘtergere
  2. :) ...cand se oprea lumina, inainte de pauza dintre insemnari, îmi venea să fac ceva cel puţin nemaipomenit cum ar fi fost să ating pe furiş, mâna celui care a scris. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. anapauper,
    oh, that jazz: Some Like It Hot

    Persona non grata,
    cum zici tu

    Mircea Popescu,
    din înscrise culise: friptea

    marraskuu,
    e minunat să mă mai minunez din gând în când

    RăspundețiȘtergere