marți, 21 februarie 2012

Rar: desprimăvărare

- Faatăăă, ne dictă ăla la curs, ca tâmpitu, parcă am fi fost în 5-8. Ce ojă mişto! E de la Avon?...
O voce dintr-un cârd zglobiu, de pe lângă librăria din universitate, unde mă dusesem să-mi caut o carte.




Culoarele universităţii: tinereţe zgomotoasă, visuri bezmetice şi speranţe cu ochi de fluturi. Viaţa ca un labirint.
Prin anul I, când reuşisem să interpretez orarul cu litere, cifre şi coincidenţe fericite ale altor colegi mai mari - cum era Filosofie cu Dragoste (aşa-l chema pe un prof de filosofie), m-a rugat o amică să mă întâlnesc cu un tip, în faţa aceluiaşi orar. Vorbiserăm doar la telefon, nu ştiam cum arată, mi-a zis că va purta o cămaşă albastră. Când am ajuns la ora stabilită, trei tipi în cămăşi albastre, cu modele diferite, erau în faţa orarului. M-am dus direct aiurea, chiar la cel cu care trebuia să mă întâlnesc.
Cum ar fi, dacă l-ai alege din prima, pe al tău? Ai scăpa de tribulaţiile lozului în plic, ai evita dedublarea loz-plic, ai refuza îmbierea: Mai trageţi o dată. Oricum, viaţa te trage în piept.


Nu ştiu ce m-a apucat, de am vrut să-mi cumpăr M-am hotărât să devin prost pe care o citisem. Dar o voiam cu spume de neuroni, cu ardoare livrescă, să fie a mea, să-i dau eu paginile de câte ori îmi vine, aşa cum le-am vrut şi pe antologia aia suprarealistă, cartea cu prinţese a lui Foarţă, Platforma lui Houellebecq şi altele neasemenea, pe care nu mi le-am mai luat. Însă m-am împăcat de mult, cu ideea că n-am cum să-mi cumpăr cărţile pe care mi le doresc.


- Dacă ai şti câte i-am dat şi cât am făcut pentru el..., o tipă din faţa mea, vorbea la telefon.
La început dai din ce ai, apoi ajungi să dai din tine. Să nu dai niciodată tot. Vei fi anulat de 2 ori: de tine şi de cel care ia.

Tandremuri telefonice auzite tot fără să vreau, dintr-o primăvară mai veche, într-o preumblare prin Herăstrău:
- Dragă, am venit aici singur, ca să stau liniştit în parc, nu să mă fuţi tu la cap!


O piesă stupefiantă: Liquido, Narcotic




De multe ori mi se pare că văd cu ochii lui Anais Nin. În ceea ce mă priveşte, Henry Miller n-ar fi fost genul meu. Decât literar.


Ce am eu în comun, cu a mică din imagine:
părul lung, basca, simpatia pentru porumbei. Şi uneori, vârsta.

2 comentarii: