miercuri, 7 aprilie 2010
album
n-am mai dansat de mult
îmi povestea bunică-mea
că el avea 16 ani
când l-a cunoscut
putea să bea o sticlă-ntreagă
de bragă
pe nerăsuflate
şi avea unghiile curate
de-aia l-a luat de bărbat.
ea se ridica
pe vârfuri se înălţau stele
din lac lucioase
ca s-o rotească uşor.
el îi cânta în păr
orele prinse între agrafe
se răsturnau tăcute
pe umerii din catifea
tot timpul.
copiii se năşteau
în fotografii alb-negru
creşteau în ramele rotunde
din pereţii odăilor scunde.
vreau să dansez
în imaginile dintre palmele tale
vii şi colorate
ca privirile nou-născuţilor
cât încă ţine muzica asta
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Cu câtă nostalgie recompunem iubirile din trecut! Ce s-a pierdut între timp? Ce am uitat?
RăspundețiȘtergereAdi, n-am pierdut şi n-am uitat nimic dinăuntru. Aşezăm peste.
RăspundețiȘtergerePrivind lumea, văd atâtea iubiri imperfecte. Îmi dă impresia că n-a avut temelia peste care să aşeze...
RăspundețiȘtergereTemelia e în fiecare dintre noi. Cel mai frumos e când simţim că nu avem acoperiş.
RăspundețiȘtergereNu pot să asociez "perfect" sau "imperfect" cu "iubire". I-aş pune colţuri cercului. :)