Setări

Mă gândeam azi că am câţiva ani de când eu nu mă mai grăbesc. Nu mai alerg pe scări, spre tramvai, la întâlniri… Inima îmi bate constant şi ritmic. Doctora mi-a găsit tensiunea mică, de pilot, cică. Mi-a recomandat să beau câte o cafea (ceea ce făceam deja) şi lichide dulci până când o să-mi vină să zbor.
Vorbeam luni, cu mybesthacker despre plecarea lui în Irlanda şi-mi povestea despre prietena lui de acum. Mi-a părut uşor lipsit de entuziasm când l-am privit şi ascultat cu atenţie. Dar îl înţeleg. Uneori şi eu aş vrea să mă îndrăgostesc nebuneşte. Să mai simt golul ăla din stomac, de parcă m-aş uita din capul scărilor. Sau palmele umezi. Şi toată nerăbdarea aia de a fi cu cineva, de a-i simţi mirosul sau de a vrea să-ţi rămână ochii deschişi, ca zâmbetul prins pe retină, să fie mereu în lumină.
Poate că şi dragostea are nişte vârste. La început aleargă ca nebuna, fără să respire şi fără să aştepte să se facă verde. Apoi îşi potriveşte paşii după alt ritm, respirând regulat. Câteodată e doar în trecere. Alteori se opreşte şi se aşază. Creşte şi ea odată cu noi. Se adânceşte, se rotunjeşte. Devine.
De fiecare dată când iubeşti pe cineva, e singura dată când ai iubit cu adevărat, spunea Wilde. Avea dreptate. Nu poţi să le compari, pentru că oamenii pe care-i iubeşti într-o viaţă întreagă, sunt unici. Pentru fiecare în parte, iubirea ta, devine altceva.
Îmi place să mă gândesc la dragostea mea şi ca la o alegere pe care o voi face în sensul de a rămâne lângă cineva. N-aş vrea să fiu soţia lui, pentru că nu cred în instituţia căsniciei, aş vrea doar să-l iubesc până la sfârşit. Unul dintre cele mai frumoase sentimente este acela de a simţi că eşti ales sau că eşti liber să alegi. Aleg omul de lângă mine pentru tot ceea ce este el, cu bune şi rele, nu pentru ceea ce aş vrea eu să fie. Oamenii nu se schimbă niciodată. Devin flexibili, se modelează doar la suprafaţă, dar îşi păstrează adevărata natură interioară. G., nu mai am pisică, peşti, nu mai beau bere şi nu mai ies cu băieţii, îmi spunea C. De dragul ei am devenit frustrat. N-aş vrea aşa ceva. Când mă priveşte cel de lângă mine, să-i vină în cap: aia nu, aia nu...
Rezistenţa/măsura dragostei o dă timpul petrecut alături de cineva. De acolo vine adâncul legăturii profunde, nu strânse. Mai cred că oamenii care se iubesc, se pot lega frumos şi trainic, fără noduri care să-i strângă dureros.
Singurătatea îndelungată te face să te repliezi foarte repede. Să te obişnuieşti atât de mult cu tine, încât să-ţi fie greu să te implici în ecuaţia cu două cunoscute. De parcă ani de zile ai fi fost setat off line când îţi permiteai să fii capricios, exigent, sclifosit, pretenţios, alintat, ironic, arogant, sastisit, să nu-ţi porţi de grijă, să n-ai chef de tine şi de nimeni altcineva. Să fii liniştit în spaţiul tău. Apoi, dintr-odată te trezeşti on line şi, chiar dacă pui aia cu busy, tot nu eşti lăsat în pace.
Probabil că o să umblu cândva la setări. Însă cea mai importantă rămâne cea despre care scria Foer: Ce încerci să faci? Încerc să fiu!