A dărui

Azi am dat din întâmplare, peste cadoul meu pentru Musiu Bovar. Căutam ceva în dulap. N-am mai apucat să ne vedem şi în octombrie, anul trecut, când am fost a doua oară în Bucureşti. E cam turtită învelitoarea şi s-a îndoit puţin, pe la colţuri, pentru că l-am purtat prin tren, prin Herăstrău, Cişmigiu, prin absinterie şi pe unde am mai umblat atunci. Când mă uit la el, îmi amintesc de MB, eroul meu care oprise maşina pe linia de tramvai şi-l privea imperturbabil prin ochelarii de soare, pe tipul care conducea tramvaiul şi care i-a aruncat din cerul înalt al ferestrei deschise, o pleiadă de înjurături. Sau de canapelele alea de pe jos, bune pentru spate şi moi, pe care stăteam, uitându-ne pe albume de artă, în barul ăla cocoţat în muzeu.
Aş minţi dacă n-aş spune că atunci când fac daruri, o fac şi pentru mine. Privirea celui care primeşte, nerăbdarea cu care rupe ambalajul, toată bucuria aia, le primesc înăuntru ca pe un secret al unui îndrăgostit discret.
Nu fac daruri din obligaţie şi nici n-aş suporta să le primesc simţind că au fost făcute din obligaţie. Îmi place să le aleg cu atenţie, pentru fiecare persoană în parte, la fel cum îmi place să le dăruiesc în zile obişnuite. N-am nevoie de vreo zi anume din calendar, ca să bucur pe cineva care înseamnă ceva pentru mine: prieten/ă, iubit, bibliotecară, femeie de serviciu, mamă sau copilul vreunui prieten. Puteţi să mă faceţi cheltuitoare. Am să vă răspund că sentimentele calde nu costă mult, deşi sunt nepreţuite.
Păstrez darul pentru MB, pentru când ne vom revedea. Ca pe o cutie în care am prins un timp frumos şi pe care o voi deschide cu o îmbrăţişare, un zâmbet şi mult soare.