Era trecut de 16.30, când mă întorceam de la controlul medical. Totul este minunat, mi-a spus doctorul internist, zâmbind. Şi eu am vrut să-l întreb dacă s-a terminat criza economico-financiară în timp ce veneam la el. Ai fost foarte cuminte, a adăugat şi eu am vrut să mă uit în spatele meu, ca să văd la cine se referă. Dar mi-am dat seama la timp.
N-am mai fost la internistul meu, la un control periodic, de vreo 7 ani. Prima dată am ajuns la el, prin facultate, mă pricopsisem cu o hepatită pe la sfârşitul liceului, luată chiar din cabinetul stomatologic al liceului respectiv. Nu trebuia să rămân acolo când am văzut că tanti dinţar scoate periuţa de curăţat dinţii, dintr-un soi de portofel răpciugos. Dar, na, la aproape 18 ani, îmi simţeam imunitatea fluturând ca o cravată în vânt, zălog de legământ. (n-am vrut să scriu aşa, dar mi-a ieşit şi aşa las.)
În fine, când am plecat de acolo, mi-am amintit că nu mai mâncasem de pe la 11.00. Uite, domne, mi-am zis. Cum mă conştientizează telepatic, spre binele burţii mele lipite de spate, un control dintr-ăsta. Drept care, mi-am luat din drum, doi covrigi cu susan. Pe unul l-am mâncat pe drum, iar pe al doilea i l-am dat unui câine care m-a privit în felul ăla.
Exact când să ajung în faţa blocului, aproape de o maşină parcată, am alunecat din cauza poleiului şi am căzut. N-am mai avut ce să opresc, cum să mă proptesc. Am căzut în genunchi pe care mi i-am zdrelit. N-am mai căzut de prin liceu. Atunci era primăvară, alergam prin părculeţ, la nu ştiu ce întâlnire, când m-am întins dintr-odată. Mi-am rupt blugii într-un genunchi şi, pentru că-mi plăceau foarte mult, le-am aplicat manual şi de mâinile mele zic aici, un petic din piele neagră cu semnul ăla, Make Love Not War. Cât pe ce să declanşez un trend vestimentar, în clasa mea, fireşte, când m-am dus cu ei la şcoală, a doua zi. Însă în după-amiaza asta, am rămas cu pantalonii în viaţă şi am izbucnit într-un râs zgomotos în acelaşi timp în care suna şi alarma maşinii respective, declanşată de căzătura mea. M-am ridicat, m-am scuturat şi am continuat să râd cu mine aşa cum n-o mai făcusem de când i-am cerut unei vânzătoare un pachet de pastă de dinţi şi ea mi-a adus un Kent, că lângă el era pasta de dinţi.
Acum gata. M-am liniştit, dar tot mă dor genunchii. Bunică-mea are o vorbă a ei pe care mi-o spune de când eram eu mică: Mamă, dacă ţi se-ntâmplă să cazi, o să te măriţi. Eu aşa am ştiut că o să vină bunicu-tău. Veneam de la piaţă, am căzut şi într-o săptămână m-am măritat. Am s-o sun să-i spun, ca să-i simt sfătoşenia aia pe care o au bătrânii. Şi ca să-i repet că aş putea să fiu şi în ghips, că oricum n-am de gând să mă mărit vreodată.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Momentan sunt foarte ingrijorat de soarta masinii si a sistemului ei de alarma ;-). E totul minunat?
RăspundețiȘtergereJur pe rosul cravatei de pionier ca m-au napadit amintirile din copilarie.
Si, sa nu uit, felicitari cu anticipatie pentru nunta de saptamina viitoare.
Claude, m-ai făcut să râd cu lacrimi. Aproape că am uitat şi de durerea mea de genunchi. Cred că am ceva şi la un cot, că tot întrebai de maşină. Au făcut cunoştinţă şi gata. Restul e idilă în jurul alarmei.
RăspundețiȘtergereDa, totul este minunat. :)
Că veni vorba de amintirile din copilărie, am purtat cu mândrie atât cravata, cât şi şnurul roşu de comandantă de grupă. Şi, fireşte, în tot acel timp, eram înnebunită după Victor din Cireşarii. El n-a bănuit absolut nimic:))
Felicitările ţi le înapoiez de pe acum. Nu există nicio anticipaţie. În acest sens şi în toate sensurile asemănătoare, de fapt.
Nu stiu de ce rizi, caci sunt sincer ingrijorat de masinutza. Si sa stii, in general, cind porneste alarma e un semn ca ceva o doare (pe masina, nu pe alarma). Si nicidecum in cot, by the way.
RăspundețiȘtergereAmintirea cu Victor ma tem ca am inecat-o in alcool, caci nu pot sa_o readuc la viata; dar sunt convins ca era un ciresar cutezator, altfel nu ti-ar fi stirnit interesul. Parca am fost si eu purtator de snur rosu for a while.
Unii mai vizionari decit mine ziceau o chestie cu never say never, dar sa nu ne intristam si un cintec vesel sa cintam: Noi in anul 2000...
Well, maşina nu era a mea. Am lovit-o şi am părăsit-o cu sânge rece. Am lovit-o cu cotul meu cel puternic, poate de-aia s-a pornit alarma.(de fapt, e vai de steaua lui, am braţele subţiri.)
RăspundețiȘtergereVictor era un tip care nu-şi pierdea calmul şi găsea rezolvarea la situaţii dificile. Era şi cutezător, ca mai toţi cireşarii. Well, hello, mate!
Nu pot să mă iau de vizionari, din respect pentru vârsta lor înaintată, dar da, cel mai bine e să cântăm...
:)
RăspundețiȘtergereUn dracusor care si-a facut salas la mine-n cap zice (mie-mi zice, nu tie): pune linkul asta la pastrare, sa-l trimiti in felicitarile de nunta. :D
Pinguilde, eşti aşa o figură!
RăspundețiȘtergereSpune-i drăcuşorului că l-am băgat în miezul de nucă din merele coapte. Gata, îl caramelizez. :))
(Hei, am încă negru, genunchiul ăla, sunt rănită, nu poţi să-mi scrii aşa ceva. :P)
Insanatosire grabnica. Eu mi-am colorat genunchiul (si nu numai) in vacanta. Pe un vas. Si cum n-a trecut nicicum culoarea am intrebat-o pana la urma pe doctorita daca e normal. Si ea a zis ca uneori da, dar ar fi bine sa-l trec putin prin supliciul socurilor electrice. De la ele mi s-o fi tragand. :P
RăspundețiȘtergereMulţumesc. Eheeee, am văzut eu vacanţa ta. Chiar dacă aş fi avut capul spart, n-aş fi scos vreo vorbuliţă. De jenă faţă de fiorduri. :))
RăspundețiȘtergereDacă e rost de şocuri, îl las aşa. Mi-o trece până la vară.