sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Bărbaţii din viaţa mea

- Ai gusturi ciudate la bărbaţi, îmi spunea maică-mea, cu vreo 5 ani în urmă, într-o discuţie de fete, la o felie de tort cu mere, făcut la patru mâini. Dar, în fine, nu mă bag, a continuat ea.
- Dar ştii foarte bine că şi mie mi-au plăcut Clark Gable, Robert Taylor, Alain Cojoc, Roger Moore şi Clint Eastwood, i-am răspuns. Doar că am trecut de etapa aia.
Chiar mă gândeam că aşa cum fac bărbaţii când văd o femeie care le place, aşa ar trebui să fac şi eu. Din păcate şi zic din păcate, în detrimentul unei manifestări lipsite de entuziasmul acela ardent, nu mi s-a întâmplat vreodată să strig, să mă ating, să salivez, să gonesc pe trecerea de pietoni, pe roşu, ca să văd mai bine, vreun tip care să mă stârnească într-atât şi nici să trimit săruturi de pe geamul autobuzului/tramvaiului/trenului cum am primit. Cel mult, se poate să-mi fi trecut mâinile prin păr, în prezenţa unui bărbat sau să-mi fi umezit buzele arse de vânt, dar asta nu mai are legătură cu niciun bărbat, pentru că vântul e de genul neutru.
Îmi amintesc o fază la care m-am spart de râs, am prins pe tv, cândva, nişte secvenţe în care o şleahtă de stripperi se manifesta pe scenă. Imaginile erau corelate inspirat şi savuros pentru telespectatori, cu feţele femeilor din sală, femei cu vârste între 20-50 de ani. Vaaai, deci, unele fluierau, multe strigau, altele se rumeniseră în obraji, câteva prindeau aerul cu degetele, aerul, acel minunat eteric vehicul care le purta emoţiile intense şi tactile, spre bărbaţii de pe scenă, bărbaţi care le provocaseră aceleaşi emoţii despre care tocmai am scris. Sincer, n-am zăbovit decât cel mult, 10 minute, în faţa tv-ului. Nu m-aş duce nici gratis la aşa ceva, nici măcar pentru amuzamentul meu. Pentru că mă plictiseşte chiar şi ideea în sine şi nu mă provoacă în niciun fel.
Acum, n-aş vrea să mi-o luaţi în nume de rău, cum că bărbaţii nu-s atrăgători sau mai ştiu eu ce. În fond, nu-mi aparţine mie tipologia aia milenară şi simplistă cu sexul tare şi sexul frumos. Dar poate că spectacolul femeilor e mult mai... interesant – nu spune nimic termenul, frumos – e doar o latură, provocator – e by default, hai să zic mai degrabă, de privit.
Deci, într-o dezordine absolută a înşiruirii, iată-i: Alan Rickman, Hugh Jackman, Sean Connery, Edward Norton, Hugh Grant, Bono, Eric Bana, Johnny Depp, Bill Murray, Morgan Freeman, Keanu Reeves.
Nicidecum în ultimul rând, tu, dragul meu.
Cu tine îi înşel în fiecare zi, pe toţi cei de mai sus, cu infidelitatea-mi caracteristică.




Mi-era aşa dor de piesa asta:

6 comentarii:

  1. Am sa te iert, e vechi pacatul
    Si nu esti prima vinovata :-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Claude, a păcătui e omeneşte.
    Se pare că bărbaţii mei formează o listă eligibilă şi pentru alte păcătoase.:)))

    RăspundețiȘtergere
  3. spectacolul femeilor e mai interesant, desigur

    RăspundețiȘtergere
  4. Punctul cu lista aia de actori (practic toti sex-simboluri) care e, mai exact? Ca sint extraodinar de estetici (sa te uiti la ei) - un fel de reper universal, incontestabil, ceea ce cam toti sint - sau ca-s 'preferatii' tai?

    Eric Bana...

    Dar ala britu...Hugh Grant...really?! Arata ca un fel de librar constipat si roz :)))

    RăspundețiȘtergere
  5. Tallis, actorii ăia din lista mea, i-am ales pentru orice altceva, în afară de universalul catalog de sex-simboluri. :)

    Hugh Grant, pentru umorul british şi seriozitatea cu care îl aplică, Eric Bana, doar pentru atunci când e neras, Sean Connery, pentru că-i al naibii de surprinzător ca un bărbat să fie mult mai chipeş la bătrâneţe şi are o voce care mă încântă, Morgan Freeman, pentru zâmbetul său liniştit de om aşezat în vârsta pe care o are and so on...

    RăspundețiȘtergere