O zi de iarnă ca o tablă de şah / Cofee Black and Egg White

Prima mutare: am visat azi-noapte că mergeam pe stradă, încălţată într-o pereche de pantofi roşii din lac. L-am rugat pe şoferul autobuzului, să oprească şi am coborât. Mi-a făcut cu mâna şi m-a lăsat în intersecţie. Păşeam uşor, mă vedeam cumva numai de sus, pentru că simţeam rochia subţire şi moale care-mi cădea peste genunchi şi urmăream pantofii. N-am încălţări roşii, de obicei visez alb-negru şi n-am niciun prieten şofer. Însă cobor de fiecare dată când simt că am ajuns şi uneori mă iau doar după pantofi, atunci când sunt în intersecţie.
A doua mutare: înainte de a cucăi azi, spre amiază, mi-am amintit foarte clar, ghiozdanul meu de la grădiniţă. Pe care-l foloseam în scurta perioadă în care am fost acolo. Şi de unde am plecat, datorită obrăzniciei mele. Era mic, îl luam pe umăr, nu în spate şi avea culoarea bleumarin cu dungi de un albastru deschis, subţiri. N-aveam mare lucru în el: un sendviş, o batistă, un măr şi o carte de poveşti. Însă îmi plăcea când verificam dacă totul era acolo, înainte de a ieşi pe uşă. Ca şi cum gata, aş fi fost pregătită pentru tot ce urma să se întâmple. Aproape că am simţit mirosul mărului şi textura şerveţelului alb. La fel cum simt că niciodată nu-s pregătită pentru tot ce se poate întâmpla. Dar important e că am echipamentul adecvat cu mine. Şi asta mă linişteşte.
A treia mutare: pentru că nu mai am poftă de mâncare de vreo săptămână, azi m-am momit cu nişte orez cu lapte. Mi-am dat seama că trebuie să fiu inspirată, să am fler, ca să o pot scoate la capăt cu mine. E bine să ai fler şi în relaţiile cu ceilalţi, nu ca să o scoţi la capăt şi nici ca să le faci poftă de mâncare. Ca să nu ne învârtim împreună într-o farfurie rotundă cu boabe multe.
A patra mutare: m-a sunat Miha de la Bucureşti, ca să mă întrebe unde m-am mutat de pe yahoo 360. Claudiu, colegul ei, un tip pe care-l ştiu de ceva timp, îi duce dorul fostului meu blog. I-am dat linkul cel nou şi am zâmbit. Nu-mi duce dorul mie, ca persoană. Tipei lângă care a dansat într-o noapte dintr-un Paşte trecut. Duce dorul cuvintelor mele. Ne scriem tăcerile în gândurile celorlalţi. Cuvintele noastre se găsesc singure şi îşi ţin companie, fără a se chema pe nume.
A cincea mutare: îmi las părul mai lung. Sunt în faza în care pot spune: ştii tipa aia ciufulită? Ei bine, eu sunt şi mai ciufulită. Pentru mine, e o hotărâre de importanţa celei care ar suna: fato, am programare la hair-stilist. Da, clar că e cel mai bun, o aranjează şi pe vreunadinrevisteleglamuroase. Dar unghiile tot scurte le am. Şi nici nu le dau cu ojă. Nu sufăr unghiile lungi. Există un moment pentru fiecare decizie. Lung sau scurt. Depinde de importanţa pe care tu i-o atribui.
Indiferent de final: mat, pat sau remiză, jocul în sine e un câştig. Pentru că eu îmi aleg fiecare piesă pe care vreau s-o mut, fără a lua în seamă chibiţul care alunecă dintr-o margine spre cealaltă, a anotimpului rece şi alb.