Pe urmele poveştii

M-am născut într-o zi din decembrie.
N-am ţipat. N-avea niciun rost să mai fac gălăgie, din moment ce nu mă mai puteam întoarce. Primul lucru pe care l-am văzut din braţele maică-mii, a fost fereastra închisă. Îmi amintesc foarte bine cum am rămas cu ochii la ea, până am simţit că-mi dau lacrimile.
Ninsoarea nu s-a oprit câteva zile, oamenii n-au mai putut ieşi din case. (Nu e vorba despre Furtuna secolului. Ăla e un film ecranizat după Stephen King. Ăsta e scenariul meu.) La un moment dat, am auzit-o pe maică-mea, zicându-mi aşa.
De atunci m-am tot întrebat de ce oamenii dau nume şi de unde a ştiut ea ce nume mi se potriveşte. N-am reuşit să potrivesc vreun răspuns, dar m-am obişnuit cu numele. Când capătă ceva, oamenii îi dau numele lor. E felul lor de a simţi că le aparţine. Şi, pentru că la sfârşit, toţi pleacă fără nimic, unii dintre ei mor cu mult înainte. De teamă. Că n-o să mai audă cum îi cheamă. Pe numele lor.
Probabil că am să închid ochii cândva, dar am să las fereastra deschisă.