Aceasta nu este o savarină! - Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva – Anna Gavalda

Cred că am căpătat o sensibilitate la stomac. Când citesc chestii gen: Anna Gavalda, noul star al literaturii franceze, simt o emoţie, căţărându-se timid, pe unul dintre pereţii stomacali. Emoţia se mută pe celălalt perete, doar pentru că tipa e născută în aceeaşi lună cu mine...
Când am citit titlul cărţii, m-am gândit la frişca de proastă calitate, care îmbracă din abundenţă, mai toate prăjiturile nereuşite. Cum sunt o curajoasă şi-o luptătoare, m-am aventurat cu lingura – în căutarea siropului pierdut, desigur cu rom.
Staţi liniştiţi. N-o să faceţi diabet din cele 12 proze scurte.
Din Micile obiceiuri de pe Saint-Germain, domnilor, veţi afla cum să nu fiţi refuzaţi la o primă întâlnire: Îmi trece mâna peste obrazul lui neras... spuneţi da, ca să am şi eu ocazia să mă rad... arăt mult mai bine când sunt ras. Sincer... Apoi veţi savura cu victima, un vin Gevrey-Chambertin 1986, Côte de Nuits. Un mic Isus în pantalonaşi de catifea. (Se aude plescăitul meu?!) În final apar nişte telefoane mobile şi nişte şarlatani: Baudelaire, Sagan.
Ambre debutează fulminant. Îmi închid telefonul, împing ziarul, îmi şterg ochelarii, în celelalte gesturi născute de acel magnific imbold care se numeşte simplu: atenţie.
M-am culcat cu mii de tipe şi pe cele mai multe nu mi le mai aduc aminte. Şi nu-ţi spun asta ca să fac pe şmecherul. La cât de bine am ajuns, cu toţi biştăreii pe care îi câştig la greu, cu toţi lingăii ăştia pe care-i am sub lăboanţă, îţi dai seama că nu prea mai am nevoie de nimic... Am 38 de ani şi văd bine că viaţa mea se duce dracului, aşa, încetul cu încetul... Uit aproape tot. Sonia, iartă-mă dar chiar aşa e. Nu-mi mai amintesc deloc de tine... Pe urmă am întâlnit-o pe Ambre. Numai să-i pronunţ numele şi mă simt bine.
Vedeta noastră masculină cântă, face muzică, încearcă să rămână cât poate de clean şi nu mai poate să amestece jobul cu sexul, fiindcă a îmbătrânit. Ambre îl însoţeşte în turneu, pentru poze. Când Ambre îi arată mapa, tipul rămâne mască. (Vă las să citiţi voi de ce, din candida plăcere de a vă stârni chestia aia fără stare. :))
Ce-ar fi comunicarea fără acest izvor nesecat de interpretări?! Bineînţeles, o modalitate aridă de a-ţi clăti ochii cu nisip.
5 luni şi jumătate de când o doresc pe Sarah Briot, şefa de la vânzări. Sau poate ar trebui să spun: cinci luni şi jumătate de când sunt îndrăgostit de Sarah Briot, şefa de la vânzări? Nici eu nu ştiu.
Răspunsul subiectului implică atitudinea de contemplare a corolei de mistere a sentimentului, care se prelungeşte într-un alt mister. De atunci încoace nici nu mă pot gândi la ea, fără să am o erecţie magnifică şi fiindcă e prima oară, nu ştiu cum să numesc acest sentiment.
Sarah Briot nu e ceea ce mulţi numesc o femeie frumoasă, dar când îţi vorbeşte, îţi zâmbeşte într-un fel, încât tu, ca un tembel, nu mai ştii dacă să-ţi strângi genunchii sau să stai picior peste picior. Şi, ca şi cum n-ar fi suficient de groaznic, nu încetează să te privească în ochi şi numai în ochi.
Dacă o să vreţi să-l contraziceţi în legătură cu frumuseţea tipei, o să vă spună lipsit de orice delicateţe: Ţineţi-vă pliscul! Dar nu vă veţi înşela, dacă aţi intuit că-n proza asta care se numeşte Clic-clac, apare şi o canapea de la Ikea.
Vă mai spun doar atât. S-ar putea să aveţi surpriza să găsiţi nuci caramelizate, în prăjitura asta. O reţetă cu posibilităţi de reuşită, după ingredientele folosite.