Ordinea de toate zilele

<



















Cum ziua îmi bătea în geam: Ieşi, fată cu părul ciufulit, că-i răcoare şi poate plouă!, i-am deschis şi-n timp ce mă-mbrăcam îi ziceam despre plăcerea homerică a fabulaţiei la Creangă, dintr-un manual împrumutat - nu-i de mirare în cel hal a ajuns învăţământul, îmi spune cu aplomb, Lilişor, vecina mea de palier, dintr-a noua C, păi, ce-i cu asemenea exprimări şi ce dracu mai înseamnă şi homerică asta?!..
Ajung în centru, după un mers voios, aproape în pasul ştrengarului (Stegaru o chema pe profa mea de sport din liceu!). Din mers, reţin imaginea de ansamblu - clătinată - a unor puşti care de-abia se mai regăsesc s-o ia din loc, după ce au amuţit câteva momente, în faţa unor motociclete expuse afară.
Mă zgâiesc în centru, la păsările care trec pe lângă ceasul de la primărie sau prefectură, mereu am o dilemă cu a le numi exact pe aceste instituţii importante, pentru viaţa civică a locuitorilor urbei. Mutându-mi privirea de la zborul negru şi mărunt, pe pancarta cu programul manifestărilor culturale estivale, în această ultimă zi de vară calendaristică, observ un anunţ extraordinar: Pe data de 14 septembrie orchestra filarmonicii, va susţine un program extraordinar cu ocazia începerii anului şcolar. Iată, îmi spun, cu admiraţie sinceră şi neţărmurită, verificându-mi plombele cu limba în acest sens, al admiraţiei, ăi de au scris pancarta, ştiu cel mai bine. Mass-media îmi apare ca o pălărie de paie cu fundul spart în care soarele celui ce a scris pancarta, străluceşte orbitor şi vine de la primărie sau prefectură.
Panoramă: omenet cu sau fără treabă/maşină/copii/câini mişunând pe la terase, pe trecerea de pietoni, pe la magazinele cu reducerile estivale ale unui sezon intrat în amurgul (că zona crepusculară sună prea SF, nu?!) preţurilor. De neratat, probabil, devin discounturile speciale pentru mirese. Imaginea miresei perfecte din vitrină: nu-i curge rimelul, nu e transpirată, nu-şi face griji pentru ce-o să fie sau dacă a ales bine - în ochii ei, doar seninătate apolinică. În sinea mea, sunt convinsă că, dacă ar fi fost promoţie la o viaţă frumoasă în doi, s-ar fi lăsat cu victime însângerate, doritori s-o trăiască.
Trec pe la bibliotecă şi-mi iau 7 cărţi, 7 e numărul meu preferat şi cred că-i foarte clar că am de gând să concurez pentru premiul: cel mai zelos cititor este cel căruia pur şi simplu îi place să citească, deci de pe raftul cu ai mei: La Grandiflora – G. Mihăescu, Femei – M. Sebastian, Jurnal în fărâme - Ionesco, Lupul de stepă; noutăţi pentru mine: Urbancolia – Dan Sociu, Năluciri – Bernlef, Suferinţe timpurii – Danilo Kiš. Îmi vine o idee delicioasă pe care o urmez, lingându-mi buzele. Mă înscriu şi la secţia pentru copii de unde mă îmbăţoşez cu Recreaţia mare, Cutremur de timp – Vonnegut, Cheiţa de aur, sau Buratino şi A murit Luchi - O. Cazimir. Clopoţeii de la uşă, fac acelaşi lucru şi când ies.
În dorinţa firească de aer curat, mă opresc în Grădina Botanică, în care nu stau decât 10 minute. Ultima dată când am văzut-o, cântam Omleta din ouă de broască ţestoasă. Acum Grădina e în paragină şi nu cred că de vină e predilecţia mea pentru ouă fierte. De găină. Spre ieşire, nişte liceene cu unghii negre şi voci răguşite îşi împărtăşesc impresii despre ce de căcat e femeia lu Bob şi cât de mişto e Bob şi cum se îmbracă Bob şi cum ştie Bob să fută – aici îşi aruncă priviri invidioase, una alteia şi împreună prietenei lui Bob, in absentia. Lângă ele, câţiva colegi de clasă, poate sfioşi, în ceea ce priveşte dialogul fetelor, îndrăznesc însă, şi din gelozie faţă de Bob, cred, să rămână cu privirea pe curul meu, decent proporţionat, (zic şi mă susţine oglinda lucidităţii zilnice) în pantalonii Skin, pantaloni pe care nu cred că tipa-i poartă în videoclipul pe care o să vi-l ataşez, o piesă absolut suuperbăăăă cu o voce extraordinară – eu am doar pantaloni ca ai ei.
N-aş putea să nu menţionez coşurile galbene pentru gunoi, răspândite prin oraş ca lalelele – fireşte, l-am scris intenţionat pentru cei 3 le – în primăvara tânără, coşuri cu aforismul, de-acum mai mult ca prima oară: Oraşul e mai curat pentru că..., aforism pe care Larisa, bunăoară, îl rumegă conştiincioasă. Ei îi pasă de curăţenia acestui oraş, pentru că aruncă ambalajul snacksurilor şi al pachetului de ţigări, pe lângă el, în timp ce-şi mâzgăleşte numele cu un marker de care am şi eu acasă, pentru CD-uri. Ce mai film!, îmi spun, iar amica Larisei, de pe bancă îi strigă: Dă-mi, fată, şi mie! S-a zis şi cu premiera...
Îmi cam venise foame, aşa că mă îndrept spre patiseria Eugenia, fredonând unul dintre şlagărele copilăriei mele pofticioase: Şi ce miros îmbietor / S-a răspândit dinspre cuptor. Emoţia presimţirii plăcintei cu brânză dulce şi stafide, mi se zbate în capul pieptului ca o pasăre rănită care urmează să renască din plăcerea gustului. Chiar înainte de a mă aventura în zborul semeţ al păsării Phoenix, simt că înţepenesc. Zeii lacomi şi-au întors burţile pline spre mine. Paralizată, am privit îndelung micuţul sanctuar de lângă patiserie: Fast Food Boccaccio. Maşinile grăbeau amiaza prăfoasă, viaţa îşi continua nestingherită curgerea spre moartea de pe strada îngustă, iar eu înlemnisem illo tempore, cu ochii căscaţi la chipul poetului din tabloul rotund. Cu greu mi-am revenit şi zic asta, pentru că greu mi-am recuperat piciorul de sub pantoful puştiului care a comandat peste mine, gestul său, aruncându-mă cu brutalitate în spaţiul profan. Acea atingere a epifaniei, mi s-a strecurat sub piele, cu repeziciunea cu care puştiul şi-a devorat hamburgerul şi m-a făcut s-o iau din loc, cu mirarea şi teama de măreţia nefirescului, fără să comand: un decameron cu maioneză...
Rămăşiţele zilei de pe trotuar şi Jurnalul în fărâme, iată două motive ca să-mi încep cealaltă zi.



PS:
superba voce Skin de la Skunk Anansie: