Am să încep, solicitându-vă atenţia cuvenită unei mici istorii importante. Această istorie este despre un tată care munceşte ca un rob, despre Eleonore, a doua soţie, devenită celebră după publicarea bestsellerului Cum se pot îmbogăţi femeile bătrâne, despre Constanza, prima soţie, excentrică în viaţa intimă şi înfăţişare, de altfel, fire caritabilă - nu pleca niciodată în călătorie fără valiza cu diamante şi cei trei fii: Daniel, ajuns un dirijor celebru, deşi leşina de cel puţin 20 de ori pe an, Pavel, un economist genial, deşi veleităţile de muzician din copilărie ar fi fredonat altceva şi Marek, adolescentul care a reuşit o dublă lovitură, fără să-şi propună. Şi-a dezamăgit mama, pentru că nu s-a făcut balerin, exasperându-şi în acelaşi timp, tatăl, prin poeziile sumbre pe care le-a început pe la 14 ani, poezii care n-aveau nicio legătură cu succesul. Mai apar: Mica, o seducătoare acordeonistă bătrâioară, Otto care face sculpturi şi închiriază camere, o menajeră care conduce musafirii la uşă, la timp - în funcţie de tusea stăpânului, tânărul dificil, dar inteligent, Max şi mama lui, Trude, al cărei păr miroase a cabanos, domnul Hobmeier, patronul magazinului de bijuterii căruia îi plac şi băieţii, mozartul floriştilor, Rolf Szlapka, iubitor de flori şi femei care şi-a deschis florăria tocmai din cauza acestor iubiri, Dancing Queens din Luxemburg, Andrea şi Milena, o raţă Peking foarte grasă – un regal!, domnul Georgi, un iubitor, în egală măsură, al suprarealiştilor şi brazilor de Crăciun, profesorul savant, Hirschfeld, care interpretează doar visele altora şi domnişoara Oertel care ştie să delimiteze un câmp steril, să introducă un cateter vezical la bărbaţi şi să transmită o veste proastă.
Uimitor cum la istoria calviţiei unei singure persoane (a lui Marek), ajung să scrie o mulţime de indivizi. Istoria aceasta este atât de savuroasă, încât nu ştii dacă să plângi, să râzi sau să te resemnezi cu perucă sau pălărie.
Pasajul-cheie al cărţii mi se pare discuţia dintre Marek şi mama sa.
- Marek, ai grijă să nu mori nefolosit.
- Ce vrei să spui cu asta, mamă?
- Oamenii, a spus ea, trebuie să fie folosiţi, altfel au trăit degeaba. Nu trebuie să rămână goi, înţelegi?
N-o să aflaţi fapte vitejeşti din istoria asta. Doar câteva adevăruri simple: iubirea n-are nume – Eu reţin lucruri importante. Un nume nu este important, de altfel nici măcar o adresă, spunea mama; noi dăm sensuri cuvintelor şi nu invers – Dacă vrem putem atribui unui horcăit mai mult sens decât unui sonet de Shakespeare; nu poţi să ai totul - Doamnă van der Jact, vă lipseşte ceva? Ea l-a privit aşa cum îi privea ea pe bărbaţi şi i-a spus: Fericirea îmi lipseşte, domnule doctor, dar asta nu-i o noutate; Taj Mahal-ul raţiunii şi-a pierdut trăinicia, în căderea pietrelor preţioase – Raţiunea, aşa am înţeles eu după 4 ani de studiu intens al rezumatelor mele despre filozofi celebri – e ceva în care poţi crede ca într-un zeu sau ca într-o călugăriţă cu apucături de curvă, însă nimic mai mult; nu poţi fi considerat şarmeur dacă mai vrei să trezeşti morţii la viaţă – Şarmeurii nu trebuie să-şi îndrepte interesul spre morţi, ci spre râsul celor în viaţă; încă de la început e prea târziu: Unii oameni aşteaptă toată viaţa să-i aplaude lumea şi abia cu puţin înainte de moarte, îşi dau seama că au jucat în faţa unei săli goale.
Nu trebuie să fii savant ca să ştii că orice istorie nu se repetă niciodată, dar are un final:
- Şi-acum? Ce o să faceţi? La ce vă aşteptaţi?
- De la ce?
- De la viaţă.
- Să mai continue o vreme, a spus el, apoi să se termine. Fără bis, mi-a mai strigat profesorul Hirschfeld din spate, a fost frumos, dar nu vreau niciun bis.
De un singur lucru puteţi să-l acuzaţi pe profesor. Unii au făcut istorie pe seama lui.
Vă puteţi lua cartea şi de aici:
Humanitas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu