marți, 11 august 2009

Infracţiune




Cu amărăciunea omului care muşcă dintr-un fruct apetisant şi rămâne cu gura pungă, din cauza conţinutului stricat, recunosc. Eu sunt singura vinovată. Nestăvilita mea poftă ludică nu are cum să mă ducă vreodată la ceva bun. Sper că-i voi înduioşa pe cei din afară, să-mi vâre printre gratii, câteva foi şi un pix candid, fără ascuţimi, cu care nu intenţionez să mă salvez, ci să-mi pot înăbuşi strigătele tardive.
Când am auzit bătăile în uşă, tocmai mă aşezasem în pat. Stăteam cu faţa-n sus, privind tavanul şi încercam să mă odihnesc psihic. Mă gândeam la G. care face yoga şi la regimul vegetarian. Închisesem ochii şi-mi imaginam un viu colorat pilaf sârbesc, servit într-o poziţie relaxantă şi asezonat cu mantre şi freş de portocale roşii. Jumătatea din mine care deja terminase de mâncat, aştepta dovada civilizaţiei, adică sunetul soneriei. Cealaltă încerca să aşeze ardeiul, ciupercile şi celelalte ingrediente într-un alt puzzle comestibil. M-am întrupat din amândouă şi am deschis uşa.
- Suntem de la poliţie, s-au prezentat cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în jeanşi, cu hanorac respectiv flanel. Poftiţi, mi-au întins ei, identităţile mici şi dreptunghiulare, învelite în ţiplă.
Iniţial mi-a venit să râd. Terminasem deunăzi Omul care era Joi, un roman excelent în care anarhiştii şi detectivii găsiseră cea mai potrivită formă de camuflare: în poeţi. Apoi mi-am amintit de Ethan featuring Denzel în Training Day, un film foarte tare. Toate astea, în timp ce unul dintre ei mă lămurea să le dau nişte date de pe buletin şi să semnez un proces-verbal întocmit drept pentru ca să aibă şi ei dovada că au venit şi n-au găsit acasă pe cine căutau. Eu deveneam un fel de martor, se împăuna atenţia mea distributivă, continuându-şi mirarea admirativă: frate, da’ ce mişto a jucat Denzel rolul ăluia rău! Poliţiştii îl căutau pe băiatul vecinei, plecat în ţările calde‚ acum hăhă, cu ani buni înainte de a mă muta eu în blocul ăsta. M-am trezit spunându-le ferm:
- Mai vreau să văd legitimaţiile.
Le-au scos zeloşi, mi le-au oferit cu răbdarea specifică primului caz al zilei, iar cel mai în vârstă dintre ei, care seamănă cu Sean Penn până la un anumit punct, m-a întrebat:
- Vă e frică?
- Mi-e frică să nu mor de plictiseală, i-am răspuns şi i-am ţinut identitatea în palmă, preţ de câteva secunde. Era subinspector. M-am gândit cât de inconfortabilă îi era poziţia. Să depindă de regimul alimentar al celui de deasupra care oricând l-ar fi putut cocoşa cu o cantitate de hamburgeri consumaţi mai ales după ora 21.00 şi de fapt, total catastrofic şi la prânz cu extramaioneză. Plus că acest cuvânt format prin compunere prin sudare: sub+inspector, pe bune că e un cuvânt de tot rahatul. Pe subinspector, îl chema Codrian.
- Ce nume ciudat, am spus, redându-i şi celuilalt identitatea, cu aerul unui creator sastisit de minunile zămislite în afara programului.
- Nu e ciudat, şi-a aprins Codrian, o ţigară. E un nume deosebit pentru o persoană deosebită, m-a contrazis în faţă, cu infatuarea îngerului care ulterior şi-a luat nenumărate şuturi în cur, pentru că a îndrăznit să-şi sfideze creatorul, şuturi care i-au clătinat echilibrul, până când a şi căzut, de fapt.
- Mai aveţi nevoie de ceva?, m-am suprins într-o criză de spontană cooperare.
- De numărul de telefon, mi-a zis subinspectorul Codrian care seamănă cu Sean Penn până la un anumit punct. Nu e trecut pe buletin.
Cu mâna sigură a creatorului care-mi sunt, mi-am trecut identitatea pe hârtia albă. Şi numărul de telefon. Hârtia a palpitat câteva secunde, aerul din faţa uşii, de pe scări şi până la parter, probabil, a devenit proaspăt, universului i-au crescut şansele de a fi salvat. În scris.
Ne-am luat la revedere cu sentimentele datoriei şi al într-ajutorării împlinite.
Acum cinci minute mi-a sunat telefonul.
- Domnişoara G.?
- Chiar ea.
- Sunt de la poliţie. Numele ciudat. Am nevoie de dumneavoastră. E o chestiune mai delicată.
- Ce s-a întâmplat? A venit în ţară vecinul plecat? Să ştiţi că mama lui e o femeie tare cumsecade.
- Nu. Mi s-a întâmplat ceva deosebit. Cât am fost în prezenţa dumneavoastră m-am simţit nesigur.
- E normal. Avem profesii diferite. Concepţii diferite despre lume, chiar.
- Clar. Dar nesiguranţa este inacceptabilă pentru cineva care lucrează în poliţie. Am nevoie să mă asigur că nu e cazul să-mi fac griji. Vin să vă iau de-acasă într-o jumătate de oră.





4 comentarii:

  1. Si te'ai dus? (nu mai continui in spiritul eminescian intrebarea ca ma bate Andreea :))

    RăspundețiȘtergere
  2. M-am dus. Rochie-albastră, rochie-albastră. :))
    Altminteri, cum mi-aş fi dat seama până unde seamănă cu Sean Penn? (cred şi eu că te bate Andreea, bine că nu te-a dat pe mâna poliţiei, pentru că ştii versuri... eminesciene, auzi! :P)

    RăspundețiȘtergere
  3. Neah, la capitolul asta sint asigurat. Doar i'am citit Prevert in franceza la prima intilnire. Daca nu a fugit atunci, acu' nu mai poate sa ma dea pe mina politiei pe astfel de motive. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Brravo! Deci, ai pus la bătaie arsenalul Jacques, din prima. :))

    RăspundețiȘtergere