Dark chocolate

Warning: Dark chocolate lowers blood pressure!

(Ceea ce fac eu acum poate fi foarte bine comparat cu aruncarea unei pietricele într-o fântână. Am de gând să ignor adâncimea respectivei, plăcându-mi prea mult ideea de zgomot.)

Observ că foarte mulţi dintre noi scriem. Nu ştiu din ce motive o facem. Presupun: plăcere, exerciţiu, lipsă de altceva, primirea unui feedback, comunicare, înţelegere, nevoia de a nu mai fi singuri, etc. Nu-mi asum gestul de a afirma că rezultatul se numeşte literatură. Pentru că, dacă m-apuc acum să-mi dau cu părerea despre ce e aia, literatură, e ca şi cum m-aş arunca pe o pârtie de schi, în chiloţi şi mănuşi, călare pe o folie prăpădită, cu pretenţia de a-mi păstra gâtul. Aşa că, las pe seama celor care au echipament adecvat, să catalogheze scrisul nostru cel de toate zilele. (Mi-e şi lene, doar ce-am mâncat de prânz.)

Însă pe multe bloguri, ne tot facem recomandări în ceea ce priveşte lecturile. Ce mai citim? De ce? Ce vrem noi de la literatura asta? Cum scriau/scriu ăia de-i citim, până ne ustură ochii?

Ce-aşteptăm când deschidem o carte? Iată nişte posibile răspunsuri: să nu mă plictisesc, să mă regăsesc, să mă îmbogăţească, să înţeleg, să aflu nişte răspunsuri, să-mi pun alte întrebări, să-mi placă, să treacă timpul mai repede, să am orgasm, să nu mi se pună praful pe neuroni, mai ziceţi şi voi, că ne-apucă sărbătorile şi nu mai terminăm. Printre cele mai tari răspunsuri, menţionez cu savoare: Citesc, pentru că e de bon ton şi Nu aştept nimic, pentru că nu prea deschid cărţi, prefer să mă fut de-adevăratelea sau să fac altceva util.

Mă gândesc şi eu cum e să fii carte. Adică, să stai cuminte şi-n tine să umble mulţi. Şi după ce-au terminat cu tine, atunci să te ţii. Dar să fii scriitor? În condiţiile actuale în care foarte mulţi se înverşunează pe aia cu: Vom critica mai ales persoana (cea care a scris) şi dup-aia, poate, cartea. Mi se face rău de-adevăratelea....

În fine, ce voiam să vă spun eu, acum când mai am jumate din ciocolată, este că am găsit în prefaţa Patului lui Procust, la care am de gând să umblu azi, nişte chestii de bun simţ, pe care Camil Petrescu le spunea pe la 1940 şi ceva.
Literatura care mă interesează pe mine, cea substanţială, refuză tipi reprezentativi. Un tip reprezintă un număr cât mai mare de alţi tipi şi atunci e declarat reprezentativ. E fals ca artă. Personajul substanţial nu reprezintă pe nimeni, este el. Este un tip semnificativ, nu reprezentativ. Hamlet nu reprezintă Anglia sau Danemarca. Nu e reprezentativ, ci semnificativ.

Nu sunt un modernist, cu atât mai puţin ceea ce se numeşte un tradiţionalist. Tradiţia e un cuvânt fără sens, dacă nu cumva are sensul de podoabă de cadavru. Cultura e o continuă descătuşare. Existenţa e o continuă devenire, o continuă luptă cu ceea ce e fix. Iată cum definesc eu substanţialismul, în raport cu tradiţionalismul care e forma moartă a trecutului şi cu modernismul, forma care va muri mâine. Substanţialul este esenţialul, ceea ce e permanent sub temporal. Dacă tradiţionalismul e teza, iar modernismul antiteza, substanţialismul e sinteza.
Acestea fiind scrise, mă bag la siestă cu Patul lui Procust. Nu pot decât să mă bucur din toată inima, că nu sunt profă de română, în această perioadă reprezentativă pentru bulibăşeală într-ale scrisului. Adică, lăsând la o parte criteriile de calitate în literatură – mi-a surâs conturul sintagmei, îmi dă impresia că poate fiinţa - pentru că se tot lucrează la elaborarea lor, ce-aş putea eu să le recomand să citească, bieţilor copii, pentru care se presupune că hrana spirituală este cititul?! (şi când zic hrană, mă gândesc îngrozită la E-uri, greţoşenii, fastfooduri care te umflă nesănătos, dar te satură...)