I want to do whatever common people do

Când Vivi l-a întâlnit pe Doru, în afară de faptul că pământul s-a rotit încă o dată, iar în tot oraşul s-a oprit apa rece, nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. Nu punem la socoteală circulaţia infernală şi bătrâna care era să înţepenească într-o criză de inimă pe trecerea de pietoni, în faţa bmw-ului argintiu care a frânat impecabil. Vinerea clipea când verde când roşu, nepăsătoare, peste paşii trecătorilor care se grăbeau spre weekend.
Vivi îşi îmbrăcase pardesiul maro şi mergea uşor. Avea ghete noi. Aştepta cuminte la semafor. Doru trecea cu ţigara în colţul gurii. Terminase serviciul şi păşea leneş.
Vântul suflă cu putere şi-i desfăcu lui Vivi pardesiul, în acelaşi timp în care-i zbură ţigara lui Doru.
- Fir-ai..., n-apucă Doru să-şi verbalizeze complet regretul că nu trăsese decât vreo câteva fumuri din ultima ţigară. Ochii lui obosiţi de la monitorul pe care stătuseră pironiţi toată ziulica, se rotunjiră lacomi, la ivirea sânilor pietroşi ai lui Vivi.
Lui Vivi nu-i plăceau bărbaţii care fumau pe stradă şi tocmai se bucura că tipul ăsta îşi pierduse ţigara. De fapt, dacă n-ar fi fumat pe stradă, ar fi fost chiar un tip mişto, îşi spunea ea în timp ce sfârcurile i se întăriseră din cauza frigului...
Sânii ei rămăseseră la fel de misterioşi, deşi trecuse o săptămână de când se întâlnea cu Doru. Acest fapt dăduse naştere ofului său: Of!
Dar Doru era un bărbat perseverent. Mama lui îi spusese într-o zi:
- Dorule, tu o să fii un om mare. Secretul în viaţă e să nu aştepţi nimic. Şi să ştii că, dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, universul va face tot posibilul ca să ţi se întâmple. Sau cam aşa ceva.
Doru credea cu sfinţenie în opiniile mamei sale. Nu pentru că era o pensionară care gătea cu uşa deschisă, ca să se bucure şi vecinii ei de mirosul ciorbei delicioase, ci, pentru că atunci când nu gătea sau nu-i împletea vreun fular, draga de ea!, mama lui citea. Şi nu citea orice, ci Coelho. Doru era foarte mândru de ea. Şi-i urma cu evlavie cuvântul ei înţelept.
Aşa că renunţase la convorbirile de pe messenger, de dragul lui Vivi. Adică, al formelor pe care le presimţea în spatele bluzelor mulate.
Plus că, de unde ştiu eu, că blonda aia cu picioare lungi, n-are păr pe piept şi alte semne ale virilităţii, concluzionase Doru, într-o dimineaţă, în care tocmai îşi vărsase cafeaua pe blugii cei noi, când deschisese messengerul şi citise: Păpuşel, aş vrea mult să ne-o tragem. Clarissa.
Vivi îl plăcea pe Doru. Ieşiseră de câteva ori împreună. Era un tip ok. Doar că ar fi vrut să simtă că rămâne fără aer sau că îi transpiră palmele când îl întâlneşte, cum văzuse ea într-un film de pe HBO, pe care-l urmărise cu sufletul la gură într-o noapte şi în speranţa că, ajutat de ceaiul Somn plăcut, va reuşi să-i înfrângă insomnia.
Într-o zi merseseră într-o cofetărie.
- Ce prăjitură vrei?, o întrebase Doru.
- Aş fi cerut nişte madlene proustiene, spusese Vivi.
Doru rămăsese siderat. Nu îndrăznea să verifice dacă exista în meniu aşa ceva.
- Ştii, Proust a fost un scriitor, încercase să-l lămurească Vivi.
Când se apucase de facultate, Vivi începuse şi ciclul proustian. Pentru examen. Nu l-a terminat, pentru că n-a terminat nici facultatea. Între timp se angajase ca secretară şi renunţase. Uneori, cărţile lungi îi dădeau migrene.
Doru o admiră mai mult pe loc. Pentru că citea. Cum va ajunge acasă o va întreba pe mama lui despre acest Proust. Ea trebuie să ştie, că doar îl citeşte pe Coelho.
- Un ecler, se hotărî brusc, Vivi.
- Eu îmi iau o savarină, că e mare şi vreau să mă satur, decretă Doru.
În timp ce înfuleca din savarină, Vivi îi urmărea chipul. Doru se murdărise pe la gură de frişcă şi încerca să o lingă, cu poftă. Vivi înghiţi în sec şi muşcă din ecler. Da’ chiar că a scris multe volume, Proust ăsta!, concluzionă ea, şi încercă să-şi amintească numărul lor, mestecând încet bucata de ciocolată.
Duminica trecută când s-au întors din parc, Doru a adus-o până în faţa uşii. În graba paşilor de pe scări, bluza ei galbenă se deschisese la vreo trei nasturi, iar el îi zărise rotunjimile. Îl apucase o dorinţă nebună de a o strânge în braţe. Ceea ce şi făcuse. Doamne, ce senzaţie avusese în piept! Şi ce erecţie!
- Îţi place parfumul meu?, se dezlipise Vivi.
- Da, foarte mult, recunoscuse el, ameţit.
- E cu aromă de vanilie. L-am luat la ofertă. Cu un şampon gratis, îi explicase ea.
Ce să mai, Doru o plăcea pe Vivi din ce în ce mai mult.
În după-amiaza asta Doru avu senzaţia că aşteptarea lui va fi răsplătită. Exact cum îi spunea mama lui. O simţi din momentul în care Vivi îl anunţă la telefon că îi va mărturisi ceva important. Toată ziua nu stătu locului. Nu putea să lucreze, nici să mănânce. Ciuguli nişte floricele de porumb cu palmele uşor transpirate, de emoţie şi după ce ajunse la fundul pungii, observă că avea mâinile galbene. De la aşa-zisul caşcaval al acestora.
- Tu crezi că mănânci sănătos!, pufnise în râs colegul lui, Costel, care-l văzuse cum se chinuia să scoată cu săpunul lichid din baie, galbenul palmelor.
- Bine că eşti tu deştept, mă!, îi replicase cu năduf, Doru.
- Mie cel mai mult îmi place ciocolata cu posibile urme de alune, râsese Marina, ieşind din toaleta doamnelor care era alăturată şi unduindu-şi formele înălţate pe pantofii cu tocuri cui.
Marina era bună, dar era a şefului, oftă Doru. Oh, Vivi!, se consolă el.
Împrumută maşina de la Costel care era un băiat de treabă când nu era arogant şi nesuferit, adică, mai tot timpul.
O luă pe Vivi de la servici. Inima îi bătea cu repeziciune în timp ce Vivi îi indica drumul.
- Dorule, opreşte aici, îi spuse Vivi.
Se înserase. Ploaia rece şi subţire de octombrie începuse să curgă peste oraşul amorţit.
- Îţi plac sânii mei mult de tot, nu-i aşa?, îşi apropiase ea pieptul de el.
- Ddda, se bâlbâise Doru, pipăindu-şi buzunarul după ţigări.
- Vreau să-ţi arăt ceva, îi şopti ea drăgăstos, în timp ce îi prinse tandru capul.
Uite, acolo, mi-am făcut eu implanturile, îl orientă spre clădirea mare şi luminată.