Pe Hans Schnier l-am cunoscut într-o seară de martie, răcoroasă, în timpul carnavalului, undeva în apropierea gării. Nu mai văzusem niciodată un clovn cântând la chitară, Sărmanul papă Ioan. Mă gândisem să-mi pun o mască interesantă, dar cum tot acest carnaval zilnic mă lasă rece, renunţasem. Ne-am aşezat pe trotuar, iar el şi-a aprins o ţigară.
Hans e clovn sau - ca să folosesc denumirea oficială – comic şi are 27 de ani. Nu e catolic, pentru că-l enervează incorectitudinea lor, nici protestant, pentru că l-ar îmbolnăvi cu veşnicele lor probleme de inimă, iar ateu, nici pomeneală! – ateii îl plictisesc, pentru că vorbesc numai despre Dumnezeu. Nu se duce la biserică, de textele şi melodiile liturgice se foloseşte pentru a-şi combate melancolia sau durerile de cap. De când iubita lui catolică, Marie, l-a părăsit, nici textele astea nu-l mai ajută. Alcoolul consumat cu regularitate, e doar un medicament cu efect trecător. Trăieşte într-o locuinţă în care totul e ruginiu. Suferă de melancolie, migrene, indolenţă şi capacitatea mistică de a percepe prin telefon, mirosurile. Dar cea mai gravă e îngrozitoarea înclinaţie spre monogamie. De când singura femeie cu care putea face tot ce fac bărbaţii cu femeile, a plecat, trăieşte ca un călugăr.
Chiar înainte de a face lucrul ăla cu Marie, nu-i ieşea deloc din cap Günther ăla, de trebuia să-l trimită pe Sigrified înaintea lui şi se gândea la îngrozitorul măcel nibelungic, care avusese loc tocmai din cauza asta. După ce-a făcut cu ea ceea ce-şi dorise dintotdeauna să facă, a sărutat-o şi s-a simţit fericit că a văzut-o zâmbind. Şi pentru că ea avea mâinile reci ca gheaţa, i le-a pus la subsuorile lui, iar Marie le-a simţit calde, ca pe nişte păsări într-un cuib.
Uneori când făcea antrenament pentru faţă, în oglindă, i se părea că vede un străin. Fugea la Marie şi se uita în ochii ei - se regăsea minuscul, puţin deformat, dar clar. Când era obosit, adormea cu faţa atât de aproape de obrazul ei, încât îi ducea în somn mirosul.
Deşi părinţii săi au bani, îşi aminteşte că împreună cu fratele său, Leo, mergeau la vecinii lor care le dădeau cartofi, pentru că nu mâncau niciodată pe săturate. Pe sora sa, Henriette, a văzut-o ultima dată, în tramvaiul care pleca spre Bonn. Purta o pălărie cochetă şi paltonul cel gros, de blană. Excursia în care a crezut că pleca Henriette, cu pălărie şi rucsac şi din care nu s-a mai întors, s-a dovedit a fi îndeplinirea datoriei de a alunga yankeii evrei de pe sfântul pământ german - aşa i-a explicat maică-sa. Pentru prima dată a simţit ce îngrozitoare sunt lucrurile pe care ţi le lasă cineva care pleacă sau moare. Atunci şi-a dat seama că nu viaţa merge mai departe, ci moartea. A urcat în fugă în camera ei şi a aruncat în grădină: cutiuţe, pantofi, păpuşi, pălării, spice uscate, pietricele, scrisori. A turnat benzină şi le-a dat foc. Pompierii au sosit, iar cineva a urlat cea mai caraghioasă comandă: Apă, marş!
Hans este copleşitor de tânăr, pentru că nu tolerează ipocrizia, nedreptatea, laşitatea şi dogmatismul. Refuză să spună altceva decât adevărul şi crede că sufletul e cel mai nobil dar al unui om. Şi iubeşte o singură femeie. Meseria şi-o face din plăcere. E incapabil de a se încadra în anumite limite. Clovnii care prezintă 30 de ani aceleaşi numere, îi dau imaginea unui sac de făină pe care trebuie să-l mănânce cu lingura. Observă cu un zel fanatic orice manifestare a timpului liber: cum un muncitor vâră în buzunar plicul cu salariul şi se urcă pe motocicletă, cum o vânzătoare de la băcănie îşi dă jos şorţul, îşi spală mâinile, se piaptănă şi se rujează în faţa oglinzii... Se duce cu plăcere la filme pentru copii de 6 ani, că acolo nu-s kitschuri pentru maturi, cu divorţuri şi despărţiri. Viciile lui sunt: ziarele de seară, ţigările, Nu te supăra, frate şi urăşte să explice o imagine pe care a folosit-o, pentru că n-are talentul unui exeget. Crede că o femeie poate spune atâtea prin mâinile ei, încât mâinile bărbaţilor i se par întotdeauna ca nişte labe de lemn anchilozate. A da mâna, a bate, a trage şi a semna cecuri, a lucra, asta-i tot ce sunt în stare să facă mâinile bărbăteşti... Mâinile de femeie, aproape că nu mai sunt mâini, fie că ung felii de pâine cu unt sau îţi dau la o parte părul de pe frunte...Hans s-a întrerupt când vocea crainicului anunţa un tren de la Hamburg. Mi-am zis că mereu plecăm şi venim, aşa că n-am ştiut dacă să-i spun La revedere sau Bun găsit. Am mimat stângaci, tăcerea, ca o amatoare. Şi-n timp ce mă îndepărtam prin fumul ţigării sale, mă gândeam că acum ştiu unde n-am să găsesc niciodată un clovn care plânge în cadă şi căruia papucii îi şiroiesc de cafea. La circ...
Hans e clovn sau - ca să folosesc denumirea oficială – comic şi are 27 de ani. Nu e catolic, pentru că-l enervează incorectitudinea lor, nici protestant, pentru că l-ar îmbolnăvi cu veşnicele lor probleme de inimă, iar ateu, nici pomeneală! – ateii îl plictisesc, pentru că vorbesc numai despre Dumnezeu. Nu se duce la biserică, de textele şi melodiile liturgice se foloseşte pentru a-şi combate melancolia sau durerile de cap. De când iubita lui catolică, Marie, l-a părăsit, nici textele astea nu-l mai ajută. Alcoolul consumat cu regularitate, e doar un medicament cu efect trecător. Trăieşte într-o locuinţă în care totul e ruginiu. Suferă de melancolie, migrene, indolenţă şi capacitatea mistică de a percepe prin telefon, mirosurile. Dar cea mai gravă e îngrozitoarea înclinaţie spre monogamie. De când singura femeie cu care putea face tot ce fac bărbaţii cu femeile, a plecat, trăieşte ca un călugăr.
Chiar înainte de a face lucrul ăla cu Marie, nu-i ieşea deloc din cap Günther ăla, de trebuia să-l trimită pe Sigrified înaintea lui şi se gândea la îngrozitorul măcel nibelungic, care avusese loc tocmai din cauza asta. După ce-a făcut cu ea ceea ce-şi dorise dintotdeauna să facă, a sărutat-o şi s-a simţit fericit că a văzut-o zâmbind. Şi pentru că ea avea mâinile reci ca gheaţa, i le-a pus la subsuorile lui, iar Marie le-a simţit calde, ca pe nişte păsări într-un cuib.
Uneori când făcea antrenament pentru faţă, în oglindă, i se părea că vede un străin. Fugea la Marie şi se uita în ochii ei - se regăsea minuscul, puţin deformat, dar clar. Când era obosit, adormea cu faţa atât de aproape de obrazul ei, încât îi ducea în somn mirosul.
Deşi părinţii săi au bani, îşi aminteşte că împreună cu fratele său, Leo, mergeau la vecinii lor care le dădeau cartofi, pentru că nu mâncau niciodată pe săturate. Pe sora sa, Henriette, a văzut-o ultima dată, în tramvaiul care pleca spre Bonn. Purta o pălărie cochetă şi paltonul cel gros, de blană. Excursia în care a crezut că pleca Henriette, cu pălărie şi rucsac şi din care nu s-a mai întors, s-a dovedit a fi îndeplinirea datoriei de a alunga yankeii evrei de pe sfântul pământ german - aşa i-a explicat maică-sa. Pentru prima dată a simţit ce îngrozitoare sunt lucrurile pe care ţi le lasă cineva care pleacă sau moare. Atunci şi-a dat seama că nu viaţa merge mai departe, ci moartea. A urcat în fugă în camera ei şi a aruncat în grădină: cutiuţe, pantofi, păpuşi, pălării, spice uscate, pietricele, scrisori. A turnat benzină şi le-a dat foc. Pompierii au sosit, iar cineva a urlat cea mai caraghioasă comandă: Apă, marş!
Hans este copleşitor de tânăr, pentru că nu tolerează ipocrizia, nedreptatea, laşitatea şi dogmatismul. Refuză să spună altceva decât adevărul şi crede că sufletul e cel mai nobil dar al unui om. Şi iubeşte o singură femeie. Meseria şi-o face din plăcere. E incapabil de a se încadra în anumite limite. Clovnii care prezintă 30 de ani aceleaşi numere, îi dau imaginea unui sac de făină pe care trebuie să-l mănânce cu lingura. Observă cu un zel fanatic orice manifestare a timpului liber: cum un muncitor vâră în buzunar plicul cu salariul şi se urcă pe motocicletă, cum o vânzătoare de la băcănie îşi dă jos şorţul, îşi spală mâinile, se piaptănă şi se rujează în faţa oglinzii... Se duce cu plăcere la filme pentru copii de 6 ani, că acolo nu-s kitschuri pentru maturi, cu divorţuri şi despărţiri. Viciile lui sunt: ziarele de seară, ţigările, Nu te supăra, frate şi urăşte să explice o imagine pe care a folosit-o, pentru că n-are talentul unui exeget. Crede că o femeie poate spune atâtea prin mâinile ei, încât mâinile bărbaţilor i se par întotdeauna ca nişte labe de lemn anchilozate. A da mâna, a bate, a trage şi a semna cecuri, a lucra, asta-i tot ce sunt în stare să facă mâinile bărbăteşti... Mâinile de femeie, aproape că nu mai sunt mâini, fie că ung felii de pâine cu unt sau îţi dau la o parte părul de pe frunte...Hans s-a întrerupt când vocea crainicului anunţa un tren de la Hamburg. Mi-am zis că mereu plecăm şi venim, aşa că n-am ştiut dacă să-i spun La revedere sau Bun găsit. Am mimat stângaci, tăcerea, ca o amatoare. Şi-n timp ce mă îndepărtam prin fumul ţigării sale, mă gândeam că acum ştiu unde n-am să găsesc niciodată un clovn care plânge în cadă şi căruia papucii îi şiroiesc de cafea. La circ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu