Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 19 decembrie 2012

Desene în cretă



Există o doamnă foarte în vârstă care mă sună în fiecare an, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, ca să-mi ureze la mulţi ani. Vocea ei mi se pare că vine dintre tablouri prăfuite cu chipuri de îngeri naivi. Din amintiri cu bunici sub mâinile cărora nepoţii se mai simt mici, cât să încapă într-un buzunar, chitindu-se  lângă o bomboană cu minte şi o dojană uitată. Doamna asta care nici măcar nu mi-e rudă şi care şi-a notat într-un carneţel când e ziua mea, ca să nu uite, pentru că-i tare bătrână, mă face să mai cred că, dacă o să pun o piatră într-o glastră dintr-o fereastră închisă, o să se deschidă şi o să-mi înflorească în ochi.

Sper că anul ăsta o să reuşesc să-i pun maică-mii, darul sub brad, în ajun şi nu cu 5 zile înainte ca de obicei, pentru că l-am luat de acum şi l-am ascuns deja, ca să nu mă tenteze nerăbdarea.

Mă trezesc uneori cu nişte melancolii care mă dărâmă. Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat. Mă sun pe toate telefoanele, mă ridic pe vârfurile degetelor de la mâini, îmi trimit mailuri, îmi dau cu bulgări în geam şi parcă tot nu reuşesc să ajung la mine, să mă trag de mâneci şi să mă scot mai repede. Într-un târziu mai devreme înnoptat decât ieri, mă regăsesc sub acelaşi felinar, încălzindu-mi mănuşile ude, la o lumină care se estompează.

Alteori nu mă pot opri din mişunat. Nu mă mai dai jos din cap nici cu scara Richter când e rost de joacă. Aş juca 7 partide de maroco, încă 7 de scrabble şi un şah al Persiei.


Somnul nu adoarme niciodată. Ca o fetiţă am poftit la cartea asta din care să mi se citească aşa cum le citeşti ălora mici care-şi rotunjesc ochii atunci când îi întrebi: ţi-e somn? Şi ei se foiesc puţin, să te încredinţeze şi-ţi zic: nu, nu, mai citeşte-mi... şi  tu visezi mai departe cu ochii larg deschişi.


 Piesa asta am ascultat-o aşa cum se cuvine: în boxe, nu la căşti. Mi s-a îmbibat întreaga odaie. După ce s-a terminat, am atins cu palma, un perete: dor de ceva ce n-am avut niciodată, dorinţă, disperare. Peretele încă tremura. Şi eu.

Pereţii odăii erau
neliniştiţi sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

6 comentarii:

  1. la mulţi ani, zvârlu! şi fericiţi! şi portulaca grandiflora!

    RăspundețiȘtergere
  2. O să te plouă pe aripi, spuneai,
    plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
    Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
    mie-mi plouă zborul, cu pene.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mulţumesc mult, ora! Şi pentru gheţişoare :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Mircea, plouă cu globuri pe blog, îţi spun eu

    RăspundețiȘtergere
  5. uite şi-aici, o crenguţă şi-o steluţă! de pus dorinţe pe ea! sărbători multicolore! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Mulţumesc la fel, oră multicoloră! :) O să mă las agăţată de crenguţa unei dorinţe norocoase, cu steluţă, după cum (pre)vezi.

    RăspundețiȘtergere