Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

luni, 16 iulie 2012

O alergare în zori


Am avut şi eu un moment dintr-ăla.
În sensul că, aflându-mă într-un nonsens, m-am dus să alerg în parc, pentru că n-am mai alergat din clasa a patra*(aşa spun eu când nu mai fac ceva de foarte mult timp: *din clasa a patra) şi fără nicio legătură cu Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă a lui Murakami care-i o carte bună pe care am citit-o stând.

N-am putut să alerg mai mult de 40 de  minute, şi alea pe bucăţi. Mi se părea că-mi dau duhu şi buhuhu la lună şuie, vorba donşoarei Hus. Pe a locuri, şi anume, pe lângă trestii, pe sub copaci, pe lângă ceilalţi oameni, am simţit că-mi explodează pieptul şi că mă sufoc. Absolut nedrept, nici măcar din dragoste. Apoi mi-a venit să urlu când am trecut pe sub pod, dar m-am gândit să nu sperii vreun copil pe role. Deşi, ar trebui şi ei să ştie cum e, mai din timp. Şi brusc m-am trezit cu picioarele că au rupt-o dintr-odată la fugă, într-o încordare care mă doare puţin şi acum.

Până la urmă nu e nicio urmă. Mi-am dat seama că prefer să merg, nu să alerg. Ca-n viaţă.

(mi-)Am revenit cu Noir Desir, Le Vent Nous Portera, ciocolată neagră de/mentă şi lecţia învăţată. A lui Ionescu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu