Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

luni, 23 iulie 2012

În general e vorba de singurătate


După ce am băut o bere nefiltrată cu C., în Dianei Patru, aproape de piaţa Rosetti, (un loc absolut minunat, cu gazde superbe şi băuturi la fel, unde se petrec şi concerte şi lecturi publice, vi-l recomand, au şi pagină de facebook), ne-am despărţit la metrou. Eu luam spre Universitate, ea spre gară. Am mers fix o staţie, până-n Unirii, suficient cât să observ un bărbat care mă privea. Ne-am tot uitat unul la celălalt. Şi când am coborât, cred că eram de filmat. Eu îi făceam cu mâna, urcând scările alea, până când am intrat într-un nene cu diplomat, el îmi făcea cu mâna, mergând prin metroul care pornise şi la un moment dat mi-a făcut semnul ăla de zâmbet, ridicându-şi colţurile gurii, cu mâinile.

Am zâmbit.
Mă gândeam la Opiniile unui clovn. Cum dădea el fuga să se regăsească în ochii ei când nu-şi mai recunoştea chipul din oglindă. Mă gândeam la piesa lui Oren Lavie, Her Morning Elegance, pe care am primit-o cadou, cândva. Mă gândeam că m-am tuns şi ce bine-mi e cu gâtul şi spatele goale. Şi că de mâine, probabil că o să concurez cu Angelina Jolie, pentru că simt că mi se umflă buza. Mă gândeam la rochia pe care mi-am luat-o şi căreia i-am zis: somewhere over the rainbow, aşa de frumoasă e, că mi-a venit să dorm cu ea pe mine.


Mă gândeam la fetiţa ciufulită şi senină din parc, de ieri care m-a apucat de mână şi nu-mi mai dădea drumul nici când a venit maică-sa şi cred că şi eu aş arăta tot ca ea, dacă m-ai lua de mână.
 Mă gândeam la bărbatul din megaimage, cu bascheţi şi cămaşă verde care-i spunea iubitei lui, la telefon: şi cu ce să te aştept bun, de la mega?
 Mă gândeam la versurile lui Vlad Pojoga, din micile, dar minunatele clasoare de poezie contemporană - cum le spun eu, ale Institutului Blecher, dăruite de Ana:
contorsionată. aşa e inima mea
care nu te găseşte.
de dimineaţă mă lovesc cu călcâiele
peste gură, de foame
                                  de tine.
burta îmi respiră cu spasme
şi gâtul mi se urcă-n creier.
o oglindă, daţi-mi o oglindă.
faţa mea e un puzzle  pe care
trebuie doar să-l asamblezi.

Mă gândeam că bărbatul din metrou mi-a transmis cumva, acelaşi mesaj pe care mi l-a transmis un bărbat în vârstă, cu un câine, în parc. I-am urmărit o vreme cum se jucau, iar el mi-a zis: domnişoară, mă bucur mult că am reuşit să vă captăm atenţia, ca să nu mai fiţi tristă. Dar nu sunt tristă, i-am zis. În general, zâmbesc.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu