Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

duminică, 29 aprilie 2012

şi nişte morfină


          Delicioasă este povestioara despre Kafka şi fetiţa care-şi pierduse păpuşa. Cunoscutul scriitor o întâlneşte în parc şi impresionat de lacrimile fetiţei, inventează o poveste pentru a mică. Păpuşa îi lăsase lui Kafka o scrisoare cum că se plictisise de aceiaşi oameni şi a vrut să schimbe peisajul, de-asta a plecat într-o excursie. Kafka ajunge să scrie în fiecare zi, timp de 3 săptămâni, scrisori pentru fetiţă, pe care i le citeşte. Astfel că, păpuşa creşte, merge la şcoală, cunoaşte oameni noi. Până la urmă, se căsătoreşte şi acum locuieşte cu soţul ei. De-acum fetiţei nu-i mai e dor de păpuşă. Kafka i-a vindecat nefericirea, oferindu-i povestea. Minciuna frumoasă şi convingătoare i-a oferit copilului o altă realitate, falsă pentru lumea în care trăieşte, dar adevărată şi credibilă, conform legilor ficţiunii. Cât timp ai norocul de a trăi într-o lume imaginară, durerea acestei lumi dispare.
[- scriam eu mai demult după ce terminasem Nebunii în Brooklyn, Paul Auster]

            De-a lungul şi de-a latul timpului, cred că fiecare dintre noi şi-a pierdut cel puţin o jucărie dragă.
 În schimb, privilegiaţii mai au  norocul să dea peste câte un joc nou.

Morphine, Patience


            [
           
 N-aş şti acum să zic despre Kafka, dar  despre Marin Sorescu, pot spune că mi-a plăcut dintotdeauna cum ştie el să se  joace.


Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

- Jucării, Marin Sorescu

     ]

3 comentarii: