Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

luni, 23 aprilie 2012

O zănatică, nişte bezmetici şi cavit

M-am întâlnit azi cu G.I. - avea liliac la re vers şi privirea aia a ei, mai verzulie, când face ea năstruşnicii. S-a încrezut la mine cu un carneţel primit cadeau pe care scria Notes. Foarte drăgălaş aşa, ca o catifea ruginie la pipăit. Şi o ramă. Cică, să mă gândesc eu la nişte fotoconcepte pe care să le ilustreze ea.

Mi se pare aproape incredibil acum, dar şi cu nebunii ăştia în urechi: The Prodigy, One Love
şi cu scoica mea, am fost eu prima dată la mare, într-un mai chiar mai înainte de bacalaureat. Atunci am încercat pentru prima dată marea cu sarea şi cu degetul mare de la picior. Şi tot atunci l-am cunoscut pe crabul Dorian. Bă, asasinule, de ce l-ai omorât pe pictor? Mă gândeam eu că ţie îţi place de Oscar Wilde, mi-a răspuns el îmbufnat. Şi aşa ne-am împrietenit.

Într-o altă dezordine de idei, văd că blogspotul nu m-a mai întrebat şi mi-a venit cu un fel de Control Panel nouţ. Adică, bunăoară, pot fi albastră sau pot să tai fără să curgă sânge, cu vântul ăsta. Fuarte tare. Mai văd eu. Sau poate că toate astea erau de fapt, mai demult şi acu e doar o criză acută de io(ana)cronică.

Când eram foarte mică, maică-mea mă obliga să iau cavit şi untură de peşte. Ia-le! O să-ţi facă bine, îmi zicea. Pătrăţelele alea erau tare bune la gust, dar untura de peşte nu-mi plăcea deloc.

Să poţi lua pe cineva aşa cum este, indiferent de gustul care-ţi va rămâne, înseamnă să rămâi copil.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu