Fetiţa obraznică, educatoarea cu mustaţă şi hobbitul

Pentru că împlineam şapte ani în decembrie, iar şcoala începea în septembrie, am devenit cea mai mică elevă a clasei I H. Maică-mea a considerat că nu mai avea rost să mai aştept un an, din moment ce ştiam să citesc, iar la grădiniţă, nici vorbă să mă întorc. Educatoarea era o femeie cu mustaţă, lipsită de răbdare, imaginaţie şi sensibilitate.
Când bunicu-meu a venit să mă ia acasă definitiv, deoarece devenisem foarte obraznică, se plângeau pe capete, de la bucătăreasă, la directoarea grădiniţei, nu m-am atins de mâncarea infectă de la prânz şi n-am vrut să dorm nici în ruptul capului. Mi-am îndreptat sfidător şorţuleţul albastru şi mi-am închis demn pâslarii maro cu care umblam pe acolo toţi copiii, ca să nu ne murdărim şosetele. Pe atunci, bunicu-meu era în floarea vârstei şi lucra în poliţie. În tot timpul în care ar fi trebuit să dorm, l-am aşteptat în curte, cu mâna făcută streaşină, nu din cauza soarelui orbitor, ci din cauză că aveam sentimentul că era un fel de erou care-i aduce plosca dătătoare de viaţă, însetatului răpus de nemilosul deşert. Am fost atât de fericită când l-am văzut, încât am uitat să-mi iau cartea de poveşti pe care mi-o ceruse Nicoleta.
A scos din porthartul pe care-l purta în permanenţă, un corn cu dulceaţă de vişine şi mi-a mângâiat părul:
- Am venit să te iau acasă, mi-a spus.
- Mă iei de tot?, i-am sărit în braţe, în timp ce dulceaţa îmi curgea pe bluza portocalie.
A râs şi mi-a luat bagajul.
- Cum spui la plecare?, s-a încruntat educatoarea-gardian, descreţindu-şi aproape imediat fruntea, pentru a-şi lua mieroasă la revedere, de la bunicul meu.
N-am spus nimic. Mi-am şters pe mine, mâinile pătate şi l-am apucat strâns de mână. O senzaţie ciudată mi se zbătea în capul pieptului pe care am recunoscut-o mult mai târziu în filmele americane, la cei doi care pleacă împreună în timp ce în spatele lor arde.
Pe coperta din spate a cărţii mele, din colecţia Biblioteca pentru toţi copiii care i-a rămas Nicoletei, am văzut atunci pentru prima dată, o creatură ciudată, cu tichie, lângă un dragon. Personajul făcea parte dintr-o carte care urma să apară. Nu ştiu dacă educatoarea-gardian cu mustaţă a apucat să vadă Frida, dar eu am în faţa ochilor, coperta. Era O poveste cu un hobbit, de Tolkien.


Aveau să treacă mulţi ani până când lumea se va îmbolnăvi de sindromul Tolkien, defilând în costume de orci, elfi, enţi, hobbiţi sau purtând tichii ţuguiate ca ale celui mai bun dintre vrăjitori, în neobosita paradă a Stăpânului Inelelor.