Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

vineri, 9 decembrie 2011

Păi, veşti



*
O, ce veste minunată.
E pentru prima dată când mi se întâmplă un pui de brad în ghiveci. Deocamdată ne tatonăm. Undeva spre sfârşitul lunii (era să scriu al lumii!), când ne vom afla împreună, în aceeaşi cameră, o să-l împodobesc delicat şi tandru. Până în primăvară o să mă mai gândesc dacă o să-l păstrez sau o să-l plantez. Asta dacă şi el va mai putea trăi fără mine.



*
Mă simt ca un xilofon.
Am început să citesc Orchestra portocalie a Veronicăi D. Niculescu. Vibrez la aceste proze care mă ating uşor, dar profund, la vocile unei lumi pe care fiecare dintre noi le poate auzi doar când se ascultă cu atenţie. Pentru că, dincolo de glasul ştiut al fricii de comun şi de sfârşitul oricărui început, al plictiselii cleioase, al singurătăţii, al dezamăgirii, răzbat vocile unui eu-mozaic, smintit de iubire, echilibrat, cinic, mai puternic decât imensa orchestră veşnic pulsând a promisiuni, un eu care, fără să estimeze greutatea unei şoapte, a unui geamăt, a unui oftat sau a unui urlet, se aude cel mai bine când tace.
Dar sunt momente în care ai nevoie să crezi că lucrurile se întâmplă pentru tine – asta i-aş fi zis. I-aş fi zis că sunt zile în care şi o vrabie care-ţi poposeşte pe pervaz, poate să ţi se pară un semn, şi, dacă tu aşa simţi, aşa trebuie să fie. (Dansul fluturelui decapitat)
Veronica D. Niculescu mai zice şi din Kundera şi ce bine o aud şi atunci.



*
Din tainul copilăriei, cartea Alinei Nour, Un mister cu stafide.
Era şi un motan cam secretos pe acolo, aşa cum îi stă pisiceşte oricărui motan să vină. Îmi mai amintesc doar astea: E un mister îngrozitor / Cheia se află pe vapor.
Prăjitură cu brânză dulce, stafide şi rom. Azi, în cala din cerul gurii, se descuie cumva neobişnuit de parfumat, dar foarte plăcut şi cu coajă de lămâie.



*
The Lives of Others (2006) - un film excelent.
Eu i-am zis Sonata pentru oameni buni. Uimitor cum la final începe iar.

3 comentarii:

  1. Orchestra se declară fericită de un aşa cititor-xilofon.

    RăspundețiȘtergere
  2. cel mai frumos e că trebuie fără să ştii dinainte ce. şi da, aşa trebuie să fie.

    RăspundețiȘtergere
  3. Veronica,
    cititorul-xilofon nu se mai opreşte din vibrat decât să mulţumească mult.

    ora,
    acum este cel mai frumos atunci.

    RăspundețiȘtergere