Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

miercuri, 12 octombrie 2011

metalingvistice, metafizice, metamirifice



„Sărutul nostru era un lung schimb de cuvinte. Când voiam să ne spunem ceva unul altuia, nu vorbeam – ne sărutam. Gurile noastre împreunate eliberau cantităţi impresionante de cuvinte ce se amestecau într-un bol aliterar perfect sferic, un fel de bol alimentar alcătuit numai din cuvinte. Ne hrăneam din el în tăcere. Eu îţi digeram cuvintele cu două înţelesuri, consoană cu vocală, tu îmi descompuneai frazele, în săruturi principale şi secundare. Ne sărutam în replici mai lungi sau mai scurte, respectând întru totul, tehnicile sărutului absurd.
Cuvintele rămâneau în noi. Doar în noi. Nu exista o cât de mică posibilitate ca ele să vadă lumina soarelui sau a întunericului, ori să prindă aer şi să se oxideze, să ni se oxideze conjuncţiile în care noi ne puneam atâtea speranţe. Uneori mai simţeam sub limbă câte un cuvânt tăios, dar nu ne supăram – i se putea întâmpla oricui. Şi, oricum, sângele nostru avea o sintaxă minunată şi un gust cât se poate de plăcut. În plus, săruturile noastre erau atât de sincere, că ele vorbeau aproape de la sine: vorbeau despre noi, despre cât de bine comunicam în timp ce ne sărutam, ar fi fost şi păcat să aruncăm cuvintele în aer, în acest aer din ce în ce mai poluat de atâtea foneme inoportune.
Una peste alta, gurile noastre aveau dimensiuni ideale pentru a putea transmite prin sărut, tot ce aveam să ne spunem.”
(Fiecare sărut pe limba lui piere)


„Să înţelegi tot nefirescul din lume ca pe ceva cât se poate de firesc.

Mi-e foarte dor de tine, deşi simt, nu ştiu cum, că nu întotdeauna, depărtarea apropie oamenii.

Deocamdată, suntem doar cuvânt, dar vom mai fi şi strigăt, vom mai fi şi tăcere, nu doar voci îndepărtate, va mai fi şi pieptul meu aspru, luptând împotriva sânilor tăi, vor mai fi şi gleznele tale înfăşurate în jurul gâtului meu.”
(Amintiri imaginare)
Iulian Tănase, Iubitafizica


Madrugada, Nightly Disease I

7 comentarii:

  1. Asta-i o propunere de trecere la o noua modalitate de schimb a cuvintelor pe acest blog? :)) Hai atunci sa discutam. Cine incepe? Recunosc, mi-e putin teama :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi, ai şi de ce să-ţi fie teamă.
    Pentru că, la fel de bine poate fi şi promisiunea unei tăceri. Şi ce te faci atunci în gând? :)
    Cum promiţi ce-i dincolo de cuvinte?

    RăspundețiȘtergere
  3. Ehehei, am invatat sa fiu sceptic atunci cand e vorba de promisiuni. Noroc ca ce-i dincolo de cuvinte nu tine de promisiuni, pur si siplu, e sau nu e :)

    RăspundețiȘtergere
  4. "La urma umbrei" (şi citez din aceeaşi carte a lui Iulian Tănase, absolut superbă!) cam atât şi este.

    Bine faci. Eu nu fac şi nu primesc promisiuni pentru că nu cred în ele.

    "Promisiunea unei tăceri" se numeşte imaginea din postarea asta. Cel puţin, aşa e denumită la mine, într-un folder mai vechi. Mi-a plăcut pentru că spune multe.

    RăspundețiȘtergere
  5. Desi suntem de aceeasi parere in privinta promisiunilor, de multe ori ma gandesc ce ne-am face fara ele. Cred ca de aici a aparut si zicerea: minte-ma frumos :) Si daca tot era vorba despre I.T.:

    CUM AŞ PUTEA, OARE, SĂ TE UIT?

    Cum aş putea, oare, să te uit
    cînd tu vii la mine în fiecare noapte
    despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
    şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
    cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
    cum aş putea, oare, să te uit
    cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
    şi eşti peste tot şi eu sînt pe niciunde
    cînd tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
    şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
    şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
    cum aş putea, oare, să te uit
    cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
    şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
    cum aş putea, oare, să te uit
    cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
    tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa! din oglindă
    cum aş putea, oare, să te uit?

    RăspundețiȘtergere
  6. Ştii, ar trebui să mi se pară cel puţin uimitor că tu mi-ai scris azi, în comentariu, tocmai poemul pe care eu am vrut să-l postez ieri. Dar poemul e uimitor, aşa că mi se pare firesc. Mulţumesc.
    Poemul ăsta mă despică până la uitarea de mine.

    RăspundețiȘtergere