vis de vis-à-vis

Azi-noapte mi-a murit telefonul. Din senin. Dacă mă sun pe el, de pe fix, se aude sunând în receptor, dar el nu primeşte şi nici nu dă vreun semn de viaţă. Nu merg tastele, nu se aprinde displayul. Nimic.

Când eram eu mult mai mică de-atât, când îmi plăcea ceva, îmi luam câte două. Deci, două cărţi cu Talismanul de safir, două jocuri de Marocco, două numărători cu păsări galbene cu inimi roşii, două pelerine albastre cu ciucurei albi. Şi aşa. În caz că se strică, să am de rezervă, îmi spuneam.

Aştept să-mi vină rândul. Ajung în faţa ghişeului. Şi zic:
- Aş dori şi eu două vieţi.
- De ce? Nu v-ajunge una?
- Păi, dacă se strică?
- Următorul, zice, n-avem timp de pierdut.

Ar trebui să fiu necăjită, cred. Şi traversez neatent. La cum conduc ăştia maşinile…
Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, mi-ar fi zis bunică-mea. Îmi pipăi fruntea şi apoi mă uit pe degete. Pe degetul arătător scrie: uşă. O deschid şi intru. Mă aşez într-un hamac. E linişte.
Zâmbesc. Dintr-astea am câte vreau, îmi zic. Tot timpul.