Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

sâmbătă, 2 iulie 2011

Autumnală: emoţie udă



2 iulie. O sâmbătă în care presimt toamna ca pe o pereche de papuci uzi de ploaie în care picioarele mele goale alunecă după urmele argintii ale unor melci cu coarne boureşti.

Ceai de apricoate, cum îmi place mie să zic. Îl beau cu ochii aproape închişi, încălzindu-mi uşor mâinile, pe rotunjimea cănii. Cine vine pe drum de seară. Nu vreau să mai ghicesc nimic în cana de ceai. Drumurile din mine sunt perdele umflate de vânt, dintr-un compartiment în care s-a deschis uşa, ca să mai intre cineva.

Eurythmics, Here Comes the Rain Again. Piesa asta mă risipeşte ca mirosul de ceaţă şi crizanteme. Trupul şi capul îmi plutesc în direcţii diferite. Le întâlneşte sufletul mirat şi le adună într-un sentiment mut. Nu-mi ajung frunzele toamna, ca să-ţi spun cât de mult. Poate ploaia.

Mi-e dor de lupul de stepă al lui Hesse. Îi zâmbesc gândului acestuia cu braţele deschise care ar vrea să se cuibărească între paginile ştiute. Însă povestea mea îmi coboară pe umerii goi, un şal senin şi înalt pe care scrie Bleu Ciel.


În dimineaţa asta, se trezi altfel. Când se întinse, se simţi uşurat. Rana din piept se vindecase complet, semnul albicios îşi pierduse puterea.
Îl torturase în toate anotimpurile când pădurea îşi scria roşcat poveştile. Cicatricea se lăţea triumfătoare şi-l ardea. Nu îndrăznea să-şi părăsească adăpostul. Îl durea atât de rău, încât nu mai putea să respire. Se chircea într-un colţ, iar lumina răsăritului îl descoperea întunecat, furios pe slăbiciunea lui.
Respiră cu nesaţ aerul curat şi se îndreptă spre lac. Oglinda apei îl arătă puternic, deşi îşi rătăcise anii în cântecul frunzelor. Privirea i se ascuţise, dobândise o agilitate şi o forţă de nebănuit.
Trăise o vreme în lumea oamenilor. Acolo căpătase rana. Nu-şi amintea decât lama care lucise în lună. Se târâse spre un loc ferit, pătase cărarea pădurii străine. Căzuse lângă un stejar. Sângele i se scurgea din trup. Nu-i era frică de moarte. Îi zâmbise de prea multe ori. Scăpase printr-o minune.
Un timp îi urmărise pe oameni, cu atenţie sporită. Unii îl priveau cu teamă, nu îndrăzneau să se apropie de el. Alţii aruncau cu pietre după el, cu feţele schimonosite de ură. Câteodată semănau foarte bine cu cei din neamul său, aveau aceeaşi privire, ca şi cei pe care-i părăsise când înconjuraseră o ciută tânără şi trăgeau din ea, îmbătaţi de viaţa ce se zbătea caldă în gurile lor înfometate.
Îl mai lega ceva de lumea oamenilor. O făptură subţire şi înaltă. Se apropiase de el într-o seară, păşind uşor în pădurea de lângă sat. Îl privise adânc, îngenunchease şi-l atinsese. Niciodată nu mai simţise aşa ceva. O ameţeală dulce îi alerga prin cap şi tremura. Cel mai mult îl speriase imaginea lui din ochii ei verzi.
Intră în apă. Se cufundă cu voluptate. Deschise larg ochii. Îi întâlni privirea.
Rânji – el era liber, iar ea nu mai venea din lumea oamenilor...


(Poveştile Toamnei, Lupul)

9 comentarii:

  1. E a treia oara cand iti citesc Lupul. Probabil ca lupul de stepa Harry Haller si-ar fi regasit in el firea de lup de padure.
    E 6 dimineata si mi-ai facut pofta de Hesse, beau ceai in loc de cafea si ascult There must be an angel. Cunoscutii m-ar suspecta de blues. Eu as da vina doar pe tine.
    Scrii superb. Buna dimineata. Buna dimineata. Sa-ti fie.
    (der anonym)

    RăspundețiȘtergere
  2. E posibil ca Harry să-mi atingă mâneca rochiei, cu obrajii săi aspri şi să-mi spună aproape şoptit: Hermino, învaţă-mă să dansez blues.

    Aveţi ceva "soul"?, mă întreabă o femeie, a doua zi după-amiază. Depinde, îmi vine să-i răspund; sunt zile când am şi zile când nu am. Acum vreo câteva zile, tocmai rămăsesem fără; acum am o grămadă, chiar prea mult, mai mult decât pot duce. Aş vrea să-l distribui cumva mai bine, să găsesc un echilibru mai bun, dar nu prea reuşesc să mă descurc. Însă îmi dau seama că pe ea nu o interesează ce probleme am eu, cu controlul stocurilor interne, aşa că-i arăt unde ţin de obicei, "soul", chiar lângă ieşire, alături de "blues".
    Fragmentul de mai sus e din High Fidelity a lui Nick Hornby, asta citesc eu acu. E un cu totul alt registru faţă de Lupul de stepă, dar chiar îmi place. Ţi-o recomand în caz că o să vrei să schimbi muzica.

    E foarte convenabil să dai vina pe necunoscuţi, der anonym.
    Mulţumesc. Asemeni.

    RăspundețiȘtergere
  3. must be talking to an angel must be talking to an angel must be talking to an angel
    (der anonym)

    RăspundețiȘtergere
  4. Hermino, uitandu-ma prin muzichia ta, vad ca tu esti devoratoare de muzici:)Ai tu felul tau nemaipomenit de a asculta. Nu indraznesc sa te invit la dant ca sa nu ma pierd cu firea mea de lup. Ia zi-mi asa repede 3 nume care-ti vin din prima, fara sa te gandesti mult ca-s curios ce alegi tu din tot universul asta muzical pe care-l guvernezi.
    (der anonym asculta de obicei Rammstein ca de-aia ziceam ca ma suspecteaza prietenii de blues. simt ca ma intelegi ca vad ca si tu colinzi prin diverse genuri)

    RăspundețiȘtergere
  5. Of. Of în germană. :) Iaca zic repede fără să mă gândesc mult, că atunci mi-e al naibii de greu să aleg. Hai să-ţi spun din prima, un bărbat, o femeie şi o trupă: Leo Cohen, Nina Simone şi Depeche Mode.

    Bun. Bun. Der anonym n-are gusturi rele. Hahaha! Oricum oricum poţi spune că der anonym e cam răcit şi ascultă blues.

    Ok. Să fie un Du Hast şi, avându-ne sau urându-ne... toate cele mai bune, să plecăm voioşi la ale noastre în săptămâna care iată că începe. Să cânte. :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Superb. Plusez cu un Engel si indraznesc sa-ti ating poalele rochiei cu obrajii ca un lup racit si ratacit:))))
    (der anonym)

    RăspundețiȘtergere
  7. Zvarlu, ma primesti si pe mine in Teatrul tau magic? Stau si eu si ma uit si nu-mi mai vine sa plec.Nici nu stiu cum sa spun cine-i mai frumos aici,postarea ta, comentariile voastre, muzica, pofta de Hesse:-)
    Multumesc.
    Monique

    RăspundețiȘtergere
  8. Da cum nu, Monique. Porţile teatrului sunt deschise. Şi şi nu mai spune. :) Uite că tot am la îndemână, îţi dau nişte cremă de zahăr ars, ca să parfumăm tăcerea vanilată cu esenţă de rom.
    Cu plăcere.

    RăspundețiȘtergere