Pe marginea nopţii

Luna e aruncată acolo şi se comportă ca întotdeauna. Aştept să i se rupă sacoşele grele şi să rămână buimacă în timp ce stelele or să curgă de-a valma peste câteva clipe cu pleoape.

M-am umplut de pastă de pix pe bărbie în timp ce mâzgăleam. M-am gândit la Habarnam care făcea un fel de comete din petele de cerneală. Pix-pixeli-Pixar. Învăţ să scriu. Cam de pe la grădiniţă.

Am probat azi o rochie albă cu broderii. Eram aşa de frumoasă în ea, că mi-a venit să fac dragoste cu mine. Acolo, în cabina de probă. De vina senzaţiei plăcute şi încrezute, acuz doar materialul. I-am zis horbotă. În copilărie am citit Basmele apelor. Zânele purtau minunăţii dintr-astea. Cât timp există rochii, poveştile se îmbracă mai departe.

În timp ce-mi băgam pătura în lada patului, mi-am amintit că obişnuiam să mă ascund acolo când eram mică. Mi-era frică şi-mi trăgeam pătura peste cap, ca să nu mă mai văd. De parcă cineva m-ar fi privit cu trei ochi până înăuntru.

Memoria e ca o cămară din lemn roşcat şi lucios de mahon. N-am atins niciodată un mahon, dar uneori îi simt coaja în palme. Nu mi-aş scrijeli nemurirea în timpul ascuţit. Copacii sunt prea frumoşi ca să sângereze. Pe rafturile cămării, mirosurile şi gusturile se amestecă în dezordinea simţurilor. Ajung la ele cu uşurinţă, fără să am vreo lumină sau să mă ridic pe vârfuri.

Cu câteva zile în urmă, am ieşit cu o bună prietenă. N-o mai văzusem de ceva timp. Mi s-a părut schimbată. Ca şi cum cineva îşi pusese o valiză pe un scaun într-o gară. Şi din grabă luase alta, identică la înfăţişare, dar mult mai grea. Mie nu mi-a plăcut, pentru că aveam impresia că se cocoşează sub greutatea nouă. Ne-am aşezat amândouă bagajele tăcute, în tinereţea gălăgioasă a oraşului. Priveam absolut întâmplător, cadranul ceasului primăriei, un fel de ramă în care se mişcau imagini într-un singur sens când am întrebat-o brusc: Ce-ţi doreşti cel mai mult în momentul ăsta? Şi ea mi-a răspuns: Să dansez vals cu un bărbat. Nu i-am mai zis nimic. Mă gândeam că poate să danseze valsul cât ţine muzica.

O vreme te-am căutat în toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit. Nu prea ştiam exact ce caut până când m-am găsit. Atunci am început să mă privesc până înăuntru. Cu trei ochi.

În lada patului, acum îmi pun gândurile. Las mereu capacul deschis. Gândurile sunt ca oamenii, au nevoie de spaţiu, ca să se simtă în largul lor.
Pe întuneric, gol, timpul din lada patului inhalează mosc şi nu se mai satură de piesa asta. Nu pot să nu-i ţin companie.

Cassandra Wilson, Time after Time



(frumosul desemn l-am primit în dar)