Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

joi, 26 mai 2011

Cose della vita, poveste cu poştaş

Mă uitam la numele bărbatului de pe pachetul pe care ea mi-l încredinţase înainte de a pleca.
Mi-am pus bagajul lângă mine, m-am aşezat pe un scaun albastru din plastic, lipit de altul, un întreg şir nemişcat şi am încercat să privesc numai în faţă. Pe linia mea, oamenii se mişcau într-un du-te-vino obişnuit. Chiromanţia unei gări...


Înainte de a pleca la Bucureşti, marţi noaptea, îl întâlnisem pe Gino. În dimineaţa aia, intrasem să-mi plătesc factura la cablu. Mă aşezasem la una dintre cele două cozi, în spatele celor doi bărbaţi.
- Ieşim noi din criză, la anu şi la mulţi ani, îi spunea cel burtos, tânărului de lângă el.
- La anus şi la mulţi ani se zice acuma, i-a confirmat pe loc.
- Bună ziua! Aveţi de plată suma... Mai doriţi vreo informaţie? Sunteţi mulţumit de serviciile noastre? Mulţumim...
În faţa aleii dosnice, cu iz savant, latinesc pe care limba română tocmai cotise în gurile neobosiţilor participanţi la acest act vital care se numeşte comunicare şi a stereotipiilor zeloase ale casieriţei proaspăt angajate, mă cuprinsese un soi de melancolie a căutării timpului tăcut. Am cedat în faţa uimirii provocate de executarea impecabilă a serviciului încasatoarei de plăţi. Când ajungeam în faţa ei, intenţionam să-i spun că i s-a rupt bluza şi i-au ieşit sânii cu profesionalism, ca s-o surprind. Dar l-am recunoscut la coada cealaltă, pe Gino. Şi m-am dus să-l salut, profitând că amândoi mai aveam destule persoane în faţă.
Nu-l mai văzusem de vreo trei ani. Nu că ar fi fost schimbat, da’ acu avea în braţe un Gino mai mic. Gino cel mare era poştaşul meu preferat. Ne-am împrietenit când a venit să-mi aducă o recomandată cu confirmare de primire. Şi-a spus numele, şi-a scos şapca şi mi-a înmânat recomandata. După ce am semnat, mi-a mărturisit că am fost singura persoană care nu l-a întrebat dacă e italian, în cei cinci ani de când lucra. Pe mine chiar nu mă interesa dacă mânca în fiecare zi, spaghetti carbonara, asculta Ramazzotti sau avea rude prin Firenze, poate. Deasupra domului din Milano, stătea omul cu plicul meu.
Îmi amintesc foarte bine cum a venit într-o zi şi mi-a adus o felicitare în care un urs morocănos, scria: Ai primit un cadou. De ce? De ce? Important e că ai primit. Nu era nicio ocazie, dar ştia că-mi place mie să primesc scrisori. Cred că-i dăduseră alt sector, că nu-l mai văzusem în blocul meu, de multă vreme. Cumva mi-era dor de mersul apăsat şi de statura lui mare.
- Ce faci, puştoaico?, mi-a zâmbit nătâng, ca de obicei. Apoi i-a scos şapca băiatului şi i-a spus: Zi, mă, sărumâna!
- Gino, lasă copilul. C-o să aibă destul timp. Văd că tu n-ai pierdut timpul degeaba, i-am făcut cu ochiul.
Mi-a spus că nu mai lucra la poştă. Se angajase la un magazin cu piese auto şi-i mergea mult mai bine, pentru că oamenii nu mai au timp să-şi scrie scrisori, dar îşi cumpără maşini, ca să câştige timp pentru a ajunge la cumpărături, la munci, la toate alea de-o viaţă.
- Tu ce mai zici?, m-a întrebat în timp ce Gino cel mic mă privea cu atenţie.
- Uite cu viaţa asta, i-am dat răspunsul care mie mi se pare unul complet.
Ca şi cum, imediat aş împinge viaţa direct în faţă şi ea s-ar învârti pe toate părţile, repede.
În cele din urmă ne-am despărţit, pentru că ne venea rândul. Întotdeauna trebuie să ne despărţim de cineva când ne vine rândul.


N-am înţeles de ce femeia aia pe care atunci o vedeam prima oară, îmi dăduse tocmai mie, pachetul. Eu soseam, ea pleca. Între trenuri, gestul ei îmi păruse atât de firesc, încât îi spusesem mulţumesc. Când m-am ridicat de pe scaun, am avut impresia că l-am auzit clar pe ursul ăla din felicitare: Important e că ai primit.


PS: eh, poate că vă aşteptaţi să auziţi piesa lui Eros Ramazzotti. De-aia i-am invitat pe cei de la Coldplay. :)

Coldplay, Postcards from Far Away

6 comentarii:

  1. Si acum, vanzatorul auto claxoneaza intotdeauna de trei ori :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. şi discret lipeşte timbre pe roata din spate :)

    RăspundețiȘtergere
  3. he he, trimit si primesc scrisori (si vederi, cand ma deplasez si prin alte locuri) intr-o veselie, de vreo zece ani incoace. dintr-un motiv sau altul, scrisorile adevarate, in plicuri adevarate, ca si bucatile alea de carton cu imagini standard pe ele, nu vor disparea, cred, prea curand. si nici oamenii carora le va face bucurie sa trimita/primeasca asa ceva.:) chiar, bine ca mi-ai amintit, tre' sa fug la posta sa mai cumpar timbre, ca maine si poimaine iarasi muncesc cate 12 ore si n-am cannd sa mai cumpar! :D

    RăspundețiȘtergere
  4. Greiere, deci ştii şi tu ce frumos e să trimiţi/să primeşti scrisori/vederi sau sau poftim: carte poştală ilustrată.
    Şi ce mă bucur că nu vor dispărea prea curând.
    (ia-ţi un timbru cu o bicicletă la malul mării, poate pedalează mai repede, timpul ăla de la munci şi ajungi imediat la plajă :))

    RăspundețiȘtergere
  5. tare draga ti-e vad bicicleta aia mareica, si mie la fel. :) din pacate n-am gasit cu bicicleta, mi-au dat unele cu un barbos pe ele, si cica scrie "that beasts shall tremble at thy din" si mai jos "The Tempest RSC 50 years".

    Shakespeare forever! handwritten letters, too! :) (scuze, m-a luat exaltarea) :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Ahaha! No, pray thee!
    Shakespeare forever in love! :)

    Dacă-s cu un bărbos pe ele, e foarte fain, zic.
    Bărbos bicicletă. (Ră)Sună.

    RăspundețiȘtergere