vineri, 13 mai 2011

Călătorie: La sud de graniţă, la vest de soare, Haruki Murakami



Hajime este călătorul care, făcând tot posibilul să afle cum îi vine drumul său, întâlneşte de fiecare dată, probabilitatea binelui şi a răului. Nu întâmplător, numele său înseamnă început.

Experienţele sale sunt diapozitive proiectate în planurile sufletesc, erotic, familial, profesional şi social, la proiectorul timpului personal, cu îndemânarea introspecţiei. Ele îi confirmă că e necesar să afle ce-i lipseşte, ca să-şi dea seama unde se găseşte.

Romanul se potriveşte în coperţile unui bildungsroman, dacă formarea lui Hajime înseamnă încercarea lui de a fi el însuşi, de a nu lăsa viaţa să-l trăiască: Parcă nu era viaţa mea, parcă era o viaţă pe care mi-o pregătise cineva cu grijă. Oare cât la sută din ceea ce credeam că sunt, eram cu adevărat eu? Cât la sută din mâna care ţinea într-adevăr volanul era a mea? Cât la sută din peisajul care mi se oferea privirilor era adevărat? Hajime vrea să înţeleagă ce i se-ntâmplă, dar ajunge la concluzia că sunt unele lucruri pe lumea aceasta care nu pot fi văzute sau judecate. Sentimente. Posibilităţi. Ele izvorăsc de undeva – nu ştiu de unde – şi se bulucesc în sufletul meu. Nu le pot alege eu pe ele şi nici nu le găsesc vreun răspuns plauzibil. În acest sens, titlul romanului îşi adânceşte conţinutul melopeic din repertoriul lui Nat King Cole, prin modulaţiile care aşază laolaltă aproapele departe, adunând antinomiile din sufletul protagonistului: ce se află la sud de graniţă, diferă total de ce se află la vest de soare.

Femeile din călătoria sa: misterioasa şi fascinanta Shimamoto, Izumi cu nume de zână, blânda şi înţelegătoarea Yukiko sunt nişte lumi diferite în care Hajime intră, din dorinţa de a-şi întâlni propria sa lume. Uneori, Hajime reuşeşte să intuiască nişte repere: Ca să ajungi să faci dragoste cu o femeie, trebuie mai întâi să-i desfaci fermoarul rochiei, iar între fermoar şi sex mai există probabil alte douăzeci sau treizeci de decizii mărunte de luat.

Cum îi stă călătorului drumul?
Nefiind sigur dacă drumul său îi stă bine sau rău, Hajime reuşeşte să se aşeze în timpul său: În lumea aceasta există lucruri pe care le poţi schimba, altele care nu mai pot fi schimbate. Iar scurgerea timpului face parte din a doua categorie. […] După o anumită perioadă de timp, lucrurile capătă o anumită formă. Precum cimentul în găleată. Din clipa respectivă nu ne mai putem întoarce la ceea ce am fost înainte. Tu vrei să spui că cimentul din care eşti tu alcătuit s-a aşezat şi cel care eşti tu acum nu poate fi altfel.

2 comentarii:

  1. Faină campanie duci, Zvîrlugo! Am citit cartea şi m-a impresionat plăcut, deşi nu sunt un adept al lecturilor japoneze(pe care le respect totuşi). :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Eh, e mai degrabă un fel de recomandare: Feed Your Head!, pentru un trai sănătos care nu îngraşă. :)

    Despre lecturile japoneze, pot să-ţi spun că-s fan Haruki Murakami de la care am citit cam tot ce-a apărut la noi şi nu m-a dezamăgit nicio carte de-a lui. A fost dragoste la prima lectură din "Pădurea norvegiană" şi a continuat pasional şi din maraton, până la "Autoportretul scriitorului de cursă lungă". Toate prozele scurte şi romanele lui
    m-au surprins plăcut şi când spun asta, despre peste 10 cărţi ale aceluiaşi scriitor, înseamnă că eu consider că omul chiar scrie bine. Oricum, foarte foarte mult mi-au plăcut: "Pădurea norvegiană", "Cronica păsării-arc" şi "Dans Dans Dans".

    Alte lecturi nipone n-am prea gustat, poate decât "Rămăşiţele zilei" a lui Kazuo Ishiguro şi superb ecranizată cu Emma Thompson şi Anthony Hopkins; de acelaşi Ishiguro mai am o carte "Cinci poveşti despre muzică şi amurg", din care n-am citit decât vreo 3, că n-am mai putut. Ah şi "Dansatoarei din Izu" a lui Kawabata, i-am zis sayonara, după primele pagini. Până la urmă, cel mai simplu criteriu după care alegi cărţile, avizat sau nu, dar musai vizat de tine, e propriul gust.

    RăspundețiȘtergere