Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

Proverba volant: Unde-mi stă capul, îmi stau şi mâinile

duminică, 24 aprilie 2011

Fragranţe colorate (un fel de refren mut)




Mirosul de mărgăritar, tămâioare şi lămâie al mâinilor bunicii care-mi cuminţeau părul în codiţe şi puneau un bănuţ, ca să am buzunarele pline şi cu altceva în afară de caramele, un fir de busuioc verde, să fiu sănătoasă şi un ou roşu, ca să fiu rumenă în obraji, în apa cu care mă spălam pe faţă, de Paşte.
Mirosul cald şi moale al rochiţei din catifea albastră, făcute tot de buna, la maşina ei cântătoare de cusut, Singer şi apoi Ileana, la care pedalam şi eu când eram cuminte, că n-aveam voie cu bicicleta în cameră şi nici pe hol.

Mirosul de cerneală întinsă pe gură, de pe degetele sârguincioase care compuneau pentru dezvoltarea vorbirii, cu îndemânarea stiloului cu peniţă de aur, a cărui greutate preţioasă se rezema de tâmple până la marele zid chinezesc al capacului.

Mirosul de atelier cu mâzgăleli şi frământări artistice intitulate Desemne şi figuri năucitoare: acuarele şi plastilină.

Mirosul de Sfârlează cu Fofează şi Recreaţia Mare din biblioteca veche a lui Vlad care mi-l arăta mândru pe Fram, ursul folar.

Mirosul obrajilor geruiţi, al pleoapelor argintate de fulgi, al cohortei de îngeri din zăpadă şi al păturii aspre de pe sania cu tălpici.
Mirosul proaspăt copt al poftei aburinde, mirosul cozonacilor.

Mirosul de lavandă al mâinii mari care o ţinea cu responsabilitate, pe cea mică plus sorcova şi echilibrul unei întregi seri sticloase de iarnă, gata-gata să se spargă în noapte.

Mirosul fără asemuire al rochiei din caşmir a maică-mii şi a parfumului ei cu nume englezesc, Mary Gilbert, pronunţat franţuzit, primit de la taică-meu, pe vremea când o iubea intens ca o esenţă.

Mirosul nou, velin al Dicţionarului englez-român uriaş, de Bantaş, pe care l-am primit de ziua mea când temperatura de afară atingea vârsta mea, dar luată cu semn schimbat.

Mirosul tânăr şi fermecător de zambile, din braţele zvelte ale primăverii.
Mirosul norocului căutat cu mâini febrile, în liliacul cu cinci petale albe sau mov.

Mirosul depărtării care-mi făcea cu mâna de la balcon, până când nu mă mai vedea. Al mămăliguţei cu smântână, al boţului cu brânză şi al răbdării ardeleneşti, la foc mic. Mirosul bunicului meu.

Mirosul neastâmpărat al sandalelor împletite uşor pe gleznele foarte subţiri atunci ca şi acum care plecau în staţiune cu bunicii, încă de ieri, pentru că azi oricum nu mai dormeau.

Mirosul de crizanteme, ceaţă şi ploaie care mă poate rătăci o zi întreagă şi tot el mă aduce de unde am plecat. Tocmai din toamnă.

Mirosul de iască al insomniilor cu hău de cearcăne şi tâmple grele ca o pereche de bocanci plini de noroi uscat, uitaţi într-o mansardă.

Mirosul pârguit văratic al piersicilor care mă dezbracă, pentru că, din orice parte le-aş apuca să le mănânc, tot mă murdăresc.

Mirosul care mă îmbracă toată în piele caldă şi dezmierdată. Mirosul tău.



PS:
mirosul foşnitor:
Tom Petty & The Heartbreakers, Learning to Fly

2 comentarii:

  1. sarutari de frunte pt. postarea asta ca un balsam,fetita frumoasa ce esti:)
    V.

    RăspundețiȘtergere
  2. Desculţă fiind, Zvârluga cea mică îi dădu lui V., câteva caramele din buzunarul rochiţei.

    RăspundețiȘtergere