Vieţile secrete ale îndrăgostiţilor – Simon Van Booy

Un volum de 18 povestiri, o hartă în care viaţa curge spre moarte, iar dragostea răsare din felurite forme de relief sufletesc.
Nu e nevoie să ai busolă sau echipament adecvat, pe drumul ăsta. Nu poţi decât să-ţi porţi emoţiile, sentimentele aşa cum îţi vin, pentru tot ceea ce o să întâlneşti/trăieşti.

În trecere, timpul te îmbracă în alte haine, dar pe cele purtate le vei găsi oricând în locul ştiut: Fiecare an e ca şi cum ai pune o haină nouă peste cele vechi. Uneori bag mâna în buzunarele copilăriei mele şi scot diverse lucruri. (Păsări mici)
Întâlnirea cu visul poate căpăta glas: ... când întâlneşti în sfârşit, persoana pe care în visele cu ochii deschişi ai sculptat-o fără cuvinte, transparenţa timpului devine culoarea părului ei, iar anii fără formă dau conturul buzelor. (Lumea toată râde în floare)
De fiecare dată când moare cineva pe care-l iubeşti, simţi că te grăbeşti spre sfârşit: În satul acesta cu papucii lui îmbibaţi de apă şi cu imnurile de duminică, eşti bătrân din momentul în care cineva pe care-l iubeşti, moare. (Corăbii îndepărtate)
Uneori ai nevoie de imensitatea singurătăţii, doar ca să poţi respira: A mă lăsa pradă singurătăţii este un ocean în care pot să respir. ( Zăpada cade şi apoi dispare)
A duce dorul cuiva e ca şi cum în fiecare zi ţi-ai dori să urci în cerul lui: ... cred că a trăi cu absenţa cuiva drag e ca şi cum ai trăi în faţa unui munte de pe care cineva – un punct în depărtare, pe o creastă – face încontinuu cu mâna. ( Totul e o minciună frumoasă)
Să nu laşi viaţa să-şi facă poftele cu tine, pentru că te va înghiţi: Aş fi vrut să mergem când aveam ocazia, zise femeia, dar viaţa te înghite pur şi simplu, nu-i aşa? Te înghite pur şi simplu cu lucrurile de zi cu zi. (Lucruri de zi cu zi)
Dragostea e un mister cocoţat: Prima oară ne-am sărutat pe acoperişul clădirii unde locuiam, în bâzâitul uşor al aparatelor de aer condiţionat, sub un cer portocaliu împânzit cu stele. Dragostea scoate la iveală frumuseţea lucrurilor aparent comune – o pereche de pantofi, un pahar de vin gol, un sertar deschis, gropi pe stradă. (Lumea toată râde în floare)
În serile reci de iarnă, când respiraţia îţi îngheaţă afară, iar lumina străzii se încălzeşte abia înăuntru, îţi vine să taci mult: E atât de frig în depozit, încât ne purtăm răsuflările ca pe nişte bărbi. (Corăbii îndepărtate) În cameră pătrunde răsuflarea luminilor de pe stradă. (Salvează tot atâtea câte distrugi) Tăcerea din timpul cinei era ca un ghem de vată în gura bunicii. (O lume nemişcată care se prăbuşeşte)
Toţi avem înăuntrul nostru păsări: Visele sunt aripile neterminate ale sufletelor noastre. (Corăbii îndepărtate)

Straniu şi frumos este că, la capătul volumului, descoperi că nicio secundă n-ai avut sentimentul că eşti un turist. Dar ăsta este un alt secret.