vineri, 16 octombrie 2009

Dramoleta pungii goale – O iubeam de Anna Gavalda




Acest roman, în vreo 170 de pagini, format mic, are scheletul narativ ca fructul numit sweetie pe care l-am cumpărat prima dată, din curiozitate. Îmi umplea palma cu mărimea lui şi când l-am decojit, m-am ales cu o bucăţică de miez uscat.
Tânăra Chloé, mamă a două fetiţe, este părăsită de soţul ei, Adrien, pentru o altă femeie. Ea trăieşte intens: când nu varsă lacrimi, se revoltă de condiţia ei de nevastă. Dar mai tot timpul varsă lacrimi, pentru că nu-şi poate imagina cum/ce va fi viaţa ei de-acum încolo. Socrul ei, Pierre, din bunătate şi preţuire o duce la casa lui de vacanţă, pentru a-i mai alina suferinţa imensă. Lectorul cu sufletul ca un burete de apă înotând de-acum în mediul său, nu va apuca să se zvânte, că în acelaşi mediu acvatic, fireşte, se va năpusti complicata şi fascinanta viaţă sufletească a socrului. Tribulaţiile sale sunt legate de Mathilde, o femeie pe care a iubit-o nebuneşte, dar, la care a renunţat pentru că nu-şi putea părăsi familia – nevasta şi mai ales copiii, al căror model de referinţă, a ales să rămână. Postura din care Pierre îi povesteşte toate astea, norei sale greu încercate, e cel puţin dubioasă, ca să nu-i spun ratare sfătoasă: pe de o parte îşi trâmbiţează laşitatea, iar pe de alta susţine copleşit de amărăciune, că, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Iată de ce, Pierre devine un personaj extraordinar, expresie a unui suflet scindat. Extraordinar de prost construit. Sinceritatea lui e copleşitoare: pur şi simplu, nu are darul de a convinge.
Scriitoarea toarnă duioşie cu generozitatea unei pâlnii scăpate din mâini: astfel, ochii lui devin două mărgele cenuşii, inteligente, vii şi blânde.
Dincolo de această încărcătură emoţională care cocoşează afectele cititorilor sensibiloşi, scriitoarea inserează fatumul clasic, instrumentul care-o torpila pe Tess şi-l executa pe Ghiţă, fără a putea fi suspectată că l-ar fi studiat cândva pe Thomas Hardy sau pe Ioan Slavici, pentru al doilea chiar bag mâna în foc. În acest sens, Pierre se compară sugestiv şi surprinzător cu un animal de povară: zăbala, hamul, apărătoarele ochilor, jugul, căruţa...
Romanul acesta nu provoacă şi nu îmbogăţeşte. Dar, înainte de toate, este despre a scrie şi a nu avea despre ce.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu